Până în 1989, mi i–am  imaginat pe americani în fel și chip. Îmi păreau niște supraoameni, curajoși și harnici, invincibili și drepți. Nu citisem mare lucru despre ei, însă filmele făcute în laboratoarele de diversiune ale Hollywood-ului mă fascinaseră pur și simplu. Cea mai teribilă armă  propagandistică, dar cine avea  atâta inteligență  să observe amănuntul cu pricina ? Privește și nu cerceta ! era deviza sub care mă extaziam inocent  în primele  mele decenii de viață,  vreo două la număr. America trebuie să fie Raiul pe pământ, îmi repetam la culcare. Iar Dumnezeu s-a milostivit cu mine și m-a trimis în El Dorado, vreo cinci săptămâni, într-un schimb de experiență. Pe naiba schimb, căci ce mare experiență aveam eu la  32 de ani ?! Acolo, în „Lumea Nouă”, realitatea nu  prea semăna  cu închipuirile mele și din acel moment spiritul critic a scos capul. Am început să  mă îndoiesc, să râcâi  cu unghiile sclipiciul de la suprafața  lucrurilor și să caut mai adânc, să înțeleg.

Cu vremea, m-am dumirit, dezmeticirea  n-a durat cine știe cât, însă nu mă încumet să  exclam, aidoma unui personaj din  Balanța lui Guță Băieșu: „Bă, cel mai prost om de pe lume e americanu`. El crede că tot ce zboară  se mănâncă.” M-am străduit să mă așez între idolatria practicată de unii și ura exersată tot mai fățiș  de alții. Bunăoară, mă amuză clișeul propagandistic  că „americanul tipic din zilele noastre este simultan  un naționalist (crede în existența  unei națiuni americane care are un rol special de jucat în istorie), un capitalist adept al pieței libere (crede că competiția deschisă și urmărirea propriului interes sunt cele mai bune căi de a crea o societate prosperă) și un umanist liberal (crede că oamenii  au fost înzestrați de creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile).”[1]

Ceva mai nuanțat,  un compatriot de-al nostru nota[2]  că „o componentă a americanului e brutalitatea, o vigoare și o promptitudine comune cu sălbaticul, moștenire a  aventurierilor, în sens pozitiv, din care s-a născut, subliniată de condițiile aspre ale unui început de viață nouă luată de la zero. Formidabila istorie – și realizările acestui popor – legată și de o dinamică asemănătoare  taifunului.”

Philip Roth e necruțător în descrierea Newark-ului anilor `50,  un „oraș irlandezo-italo-germano-slavo-afro-evreiesc semixenofob, foarte muncitor, grosolan și obișnuit cu mita și corupția”[3]. Vrând, nevrând m-am întrebat  dacă nu  cumva imaginea urbei respective poate fi extinsă azi la scara întregii  țări de dincolo de Ocean…

Încerc să păstrez un echilibru, să nu mă las copleșit de emoții, de prejudecăți, dar nu-mi iese mereu. Cum sunt americanii? Dificil  și complex răspuns. Ca să vă lămuriți, vă spun o poveste, pesemne adevărată, pomenită de Yuval Noah Harari. Cică Neil Armstrong și Buzz Aldrin, în lunile premergătoare  expediției lor, se antrenau  în deșertul Nevada, parcă, unde mai trăiau comunități de indigeni americani. Ei bine, într-una din zile, astronauții se întâlnesc cu un indian bătrân care îi ia la rost – nu pricepea prezența lor în zonă. La aflarea motivului, bărbatul îi  roagă să transmită din partea tribului său un mesaj pentru lunatici. Așa că rostește ceva, o înșiruire de vorbe imposibil de tradus,  pe care cosmonauții o repetă până ce o învață pe de rost. „Ce înseamnă ?”  vor să afle cei doi. „O, nu pot să vă zic. E un secret pe care doar tribul nostru și spiritele de pe Lună au voie să-l știe”, vine replica enigmaticului băștinaș. Întorși la bază, intrușii se duc direct la traducătorul care stăpânea graiul străin și îi cer să-i lămurească. Acesta râde în hohote, apoi risipește misterul frazei pe care cosmonauții o memoraseră ca niște școlari silitori. Ei bine,  mesajul deslușit suna așa: „Să nu credeți un cuvânt  din ce vă spun oamenii ăștia.  Au venit ca să vă fure pământurile.”

Așa că, de câte ori îi văd  și-i ascult pe alde Klem, ori citesc mesajele pe care ni le transmit oficialii de la Casa Albă, îmi vin în minte vorbele  bătrânului indian. Și mă îngrijorez dintr-odată. Să n-avem și noi soarta bieților  indieni…

––––––––––––––––––

[1] Sapiens. Scurta istorie a omenirii. De ce nu Homo sapiens ? Simplu,  homo e o particulă cu o veche și bogată conotație peiorativă, iar Yuval Noah Harari s-a ferit, din motive personale, s-o alăture titlului. Best-seller-ul  jurnalului New York Times este, în defintiv, o broșură mediocră, pe care numai  iubitorii  de hamburger și hot-dog o pot  considera  captivantă,  provocatoare. Un manual perfid de manipulare întru propășirea  imperiului  global cu origini americane.

[2] Alexandru Mironescu, Admirabila Tăcere

[3] Indignare