Stăm de vreo șase ore în sală și ascultăm martorii. Unii dintre ei se poticnesc în răspunsuri, alții se feresc să fie  prea sinceri, ca nu cumva vorbele  lor să atârne greu  în luarea  verdictului. Un balet pe o pojghiță  subțire  de gheață, asta înseamnă astfel de audieri, oricând dansatorul se poate prăbuși… Apărarea și acuzarea se încontrează, caută  să obțină de la insul care a jurat pe Biblie testimoniul mult râvnit. Și de aceea îl poartă de colo- colo ca pe o minge de ping-pong, jocul căpătând uneori și accente nemiloase. La un moment  dat, judecătorul intervine, scos din sărite de insistența avocaților, egalitatea de arme între stat și cetățean e o gogoriță. „Încercați să nu-l mai hărțuiți pe martor. Observ că, întotdeauna, toți sunt vinovați, cu excepția inculpaților !”, îl aud ridicând solemn glasul. Simt cum pojghița aia de gheață a imparțialității s-a crăpat iremediabil, prezumția de nevinovăție  s-a dus pe copcă… Când judecătorul iese din neutralitate, actul de justiție  este compromis definitiv. Sigur,  omenește  îi  înțeleg  reacția, însă  ceea ce i se permite muritorului de rând nu i se îngăduie pretoriului. Știu,  tot perindându-se prin fața ta cohorte  de leproși penali, ani de-a rândul, îți pierzi reflexele umane. Iar când îi auzi declarându-se nevinovați, îndeosebi pe gușterii tranziției,  te apucă furia, turbarea. Și  cum să nu izbucnești, cum să nu-i azvârli  în colț și să-i pui pe coji de nuci, să le arăți  că Dumnezeu e doar o plăsmuire a noastră, și nu invers ?! Judecata  fără umilință n-are niciun chichirez în sălbatica Balcanie, unde cinismul are o tradiție străveche. Aici, barbarismul judiciar a creat o școală națională și întâmplările din 1989 sunt mărturii tragice și la îndemână.

Așa  a gândit o vreme și băiatul răsfățat al luptei antimafia din Italia anilor ’90, celebrul Antonio Di  Pietro. Pe platoul celor 66 de ani, macaronarul s-a întâlnit  în sfârșit cu înțelepciunea, motiv pentru care ni s-a spovedit cu o seninătate cutremurătoare: „Am  pus pe roate consensul asupra politicii terorii, apoi am plecat acasă. Mi-am bazat politica terorii pe cătușe, pe conceptul că  toți «ceilalți» erau niște infractori, pe teama că cei care nu gândeau ca mine  erau niște  delincvenți. Azi, când  am ajuns la vârsta a treia, realizez că și ideile altora trebuie respectate.” Numai că în vremea  holerei „Mani pulite” au fost distruse  destine, arbitrariul unor  condotieri în robă a instaurat teroarea, spaima. În perioada respectivă, țin minte, Di Pietro  făcuse prozeliți cu duiumul și în România,  eram procuror atunci și nu uit cum tânjeam și noi să-l imităm pe neînfricatul arhanghel al luptei contra Mafiei. Câțiva colegi au avut chiar privilegiul să-l cunoască, să-l atingă, să-i vorbească,  să-l asculte, să fure ceva din aura noului Savonarola. O dată ori de două ori, italianul a și vizitat colonia de la vărsarea Dunării, pentru a împărtăși omologilor săi faptele  de vitejie din peninsulă.  Deși  mâinile curate  ale magistraților din Cizmă  au întors societatea pe dos, corupția de acolo „nu a dispărut,  dimpotrivă, a devenit mai puternică. Dacă atunci  aveam cancer, acum am ajuns la  metastază.” Constatarea cu pricina aparține tot procurorului-erou de odinioară. Secretul radicalei schimbări în abordarea delicatului subiect ? Simplu, tipul profesează  avocatura  de zece ani și prin acest exercițiu răul se dezvăluie  cu cea mai mare claritate. Nimeni altcineva în afara avocatului  nu-i în stare să  diagnosticheze mai exact starea de sănătate  a Justiției ! Acuzând sau condamnând  zilnic, magistratul se transformă  într-o mașinărie de fărâmițat oase. Din  păcate, la vârsta  a treia, vârsta decisivelor și tardivelor  revelații, judecătorii  și procurorii neaoși  sunt deja pensionari, iar propriile lor  căințe  și pocăințe  nu  mai folosesc nimănui…

Așa și cu judecătorul din fața mea, pornit să-și  strige frustrările înspre lumea întinsă dincolo de jilțul său sacrosanct, una plină de  infractori, desigur… „Consensul asupra politicii terorii” s-a realizat  tocmai prin asemenea fanatici ai dreptății tocmite în laboratoarele efemerelor puteri. Nu demult, comuniștii își propuseseră să învingă  stihiile naturii, să le controleze și să le subjuge constructiv. O utopie răsunătoare sortită eșecului. De ceva vreme, capitaliștilor originali de pe Dâmbovița și de aiurea li s-a năzărit să biruiască penitenciar și păcatul originar al sistemului construit  pe escrocheria instituțională. Căci corupția la scară transnațională și la nivel înalt este însăși esența capitalismului. Și cum să-l tămăduiești pe om de viciul lui fundamental? Lupta  împotriva  corupției nu-i decât un slogan inventat ca instrument al reglării de conturi între găștile politico-financiare, gardate de Serviciile Secrete și girate de votul democratic. Ce sinistră șarlatanie… Americanii, mai pragmatici și mai puțin ipocriți de data aceasta, au extras „traficul de influență” din ilicitul penal și l-au botezat legal lobby. Restul e demagogie oficială…

În sală s-a lăsat un frig carceral. Aud ca prin vis fel de fel de pledoarii… Tresar. Învățătura creștină invocă ba Vechiul Testament, ba Noul Testament. De vreo trei ani,  duelurile judiciare băștinașe  sunt presărate  cu texte și paragrafe din… Vechiul sau Noul Cod… De aceea, mă gândesc că, împrumutând din pilda dumnezeiască, dreptatea s-ar cuveni și aici precedată de bunătate, iar nu de răzbunare și excese.