La un post de radio am fost întrebat dacă m-a încercat vreodată sentimentul propriei ratări. Oho, dar de câte ori !, am răspuns pe loc. De pildă, în timpul cătăniei. Aproape  550 de zile, dimineață de dimineață, m-am trezit cu sentimentul ăsta, asemenea bolnavilor de blenoragie. Și adormeam la fel, cu balastul de cocleală în inimă.  De la perspectiva eșecului ce-mi dădea târcoale. După ce mă liberam, acasă nu mă aștepta nimeni și nimic nu era în stare să-mi vindece sufletul terciuit de privațiuni  cazone. E cumplit să trăiești atâta vreme hăituit de spaimele ratării… Uneori, e mai greu  de îndurat prefigurarea unui pericol decât starea aceea de prăbușire înlăuntrul tău.