MOTTO:

     „Războiul, această  blestemată, nemăsurată turbare  care împinge jumătate din omenire, cu sau fără plăcere, să    trimită cealaltă jumătate spre abator”.

                                                                Louis-Ferdinand Céline[1]

          Blestemăția asta n-a cuprins încă întreaga  omenire  și nici nu cred că se va petrece o asemenea nenorocire. Deocamdată, „abatorul” lucrează  doar în Ucraina, cu măcelari aduși din Rusia, țara aia în care totul „este nemăsurat: distanțele, frigul, pasiunile politice.”[2] Zgândărit ostentativ și repetitiv de rivalii euro-atlantici, noul țar de la Kremlin  a răbdat cât să-și oblojească rănile produse de „trădătorul” Gorbaciov[3]  și de mahmurul Elțîn, după care a lovit năprasnic. În definitiv, Maica Rusie rămâne pe veci „când rai, când iad, cu toate cercurile dantești ale foamei, ticăloșiei și demenței.”[4]  Așa că, într-o zi din februarie, convoaiele de blindate, lungi de vreo 60 de kilometri, au pornit de la Moscova, ca la paradă, sub lumina reflectoarelor, spre perplexitatea unei planete încremenite în fața micilor ecrane. Cobaii– telespectatori s-au șocat, de unde să știe ei că „rusul are slăbiciune pentru tot ce e sărbătoresc: dacă chefuiește, apoi o face din plin, până-și pierde căciula, iar dacă  se bate, apoi se bate  cu turbare,  fără să se mai uite în jurul  lui”[5] ? Acum i-a cășunat să se lupte pentru  o bucată de pământ năpădită, cică, de ghimpii  neonaziști, crescuți balșoi cu îngrășământul importat din perfidul Occident.  Nimeni nu cutează să întrevadă finalul invaziei, fiindcă nimeni nu cunoaște cu adevărat alcătuirile lăuntrice ale poporului răstignit pe două continente. Nu degeaba „Marele Cretan” scria altădată că motivul cel mai adânc „pentru care europenii nu au putut și nu vor putea, probabil niciodată, să simtă Rusia este acesta: un abis există între sufletul slav și cel apusean. Rusul are charisma de-a împăca în el contradicții de neconciliat pentru logica europeanului. Europeanul pune deasupra tuturor lucrurilor mintea limpede, legătura logică, roditoarea întrebuințare practică a noțiunii abstracte; rusul pune deasupra tuturor lucrurilor sufletul, clocotul acesta bogat, contradictoriu, încâlcit, numai lumini și întuneric, care-l împinge pe om, dincolo de logică, spre creația primejdioasă. Forțele creatoare oarbe  nu au fost supuse încă ierarhiei raționale, rusul se găsește încă în chip nedeslușit cu Mamele primitive, plin de lut și întuneric divin, și în același timp cu o suliță de lumini care-l străpunge și-l aprinde ca o flacără. De aceea virtuțile și defectele rusului trebuie să le judecăm cu o măsură diferită și multe dintre faptele lui nu trebuie să ne surprindă; până și în cel mai  nevinovat impuls al lui poate să săvârșească crime, precum iarăși în sânge și în votcă poate să rămână întru totul nevinovat. Rusul este ca bătrânul Karamazov: patimi multe, primitive și incoerente, și totuși ne farmecă în chip irezistibil, pentru că simțim că  sufletul lui este larg, iar inima lui, toată numai căldură omenească.”[6]  Ah, Karamazov, Karamazov, descoperitorul de-a pururi al legii firii omenești: „O năpârcă înfulecă altă năpârcă !” La fel o fi și cu rușii, dezlănțuiți  să-i înghită pe ucraineni?

                                                            *

Se pare că la mijloc ar fi altceva, Aleksandr Gelievici Dughin, influentul filosof din patria agresorului,  ne lămurește seducător: „Acesta nu este un război cu Ucraina. Este o confruntare cu globalismul ca fenomen planetar integral. Este o confruntare pe toate planurile – geopolitic și ideologic. Rusia respinge totul în globalism – unipolaritatea, atlantismul, pe de o parte, și liberalismul, anti-tradiția, tehnocrația, Marea Resetare, într-un cuvânt, pe de altă parte. Este clar că toți liderii europeni fac parte din elita liberală atlantistă.

Iar noi suntem în război cu exact acest lucru. De aici și reacția lor legitimă. Rusia este acum exclusă din rețelele globaliste. Nu mai are de ales: fie își construiește propria lume, fie dispare. Rusia a stabilit o cale pentru a-și construi lumea sa, civilizația sa. Și acum primul pas a fost făcut. Dar suveran în fața globalismului nu poate fi decât un spațiu mare, un continent-stat, o civilizație-stat. Nicio țară nu poate rezista mult timp unei deconectări complete.

Rusia creează o tabără de rezistență globală. Victoria sa ar fi o victorie pentru toate forțele alternative, atât de stânga, cât și de dreapta, și pentru toate popoarele. Începem, ca întotdeauna, cele mai dificile și periculoase procese. Dar când câștigăm, toată lumea are de câștigat. Așa ar trebui să fie. Creăm condițiile pentru o adevărată multipolaritate. Iar cei care sunt gata să ne ucidă acum vor fi primii care vor profita mâine de întreprinderea noastră. Aproape întotdeauna scriu lucruri care se adeveresc. Și acest lucru se va adeveri.

Ce înseamnă ruperea cu Occidentul pentru Rusia? Este vorba de mântuire. Occidentul modern, în care triumfă Rothschild, Soros, Schwab, Bill Gates și Zuckerberg, este cel mai dezgustător lucru din istoria lumii. Nu mai este nici Occidentul culturii mediteraneene greco-romane, nici Evul Mediu creștin, nici secolul XX violent și contradictoriu. Este un cimitir al deșeurilor toxice ale civilizației, este anti-civilizație. Și cu cât Rusia se detașează mai repede și mai complet de ea, cu atât mai repede se întoarce la rădăcinile sale. Pentru ce? Creștină, greco-romană, mediteraneană… europeană… Adică la rădăcinile comune ale adevăratului Occident. Aceste rădăcini – ale lor! – Occidentul modern le-a tăiat calea. Și au rămas în Rusia.

Abia acum Eurasia își ridică capul. Abia acum liberalismul din Rusia pierde terenul de sub picioare.

Rusia nu este Europa de Vest. Rusia i-a urmat pe greci, Bizanțul și creștinismul răsăritean. Și continuă să urmeze această cale. Da, cu zigzaguri și ocolișuri. Uneori pe alei fără ieșire. Dar este în mișcare.

Rusia s-a ridicat pentru a apăra valorile Tradiției împotriva lumii moderne. Este tocmai acea «revoltă împotriva lumii moderne». Nu ai învățat? Iar Europa trebuie să se despartă de Occident și chiar și Statele Unite trebuie să-i urmeze pe cei care resping globalismul. Și atunci toată lumea va înțelege semnificația războiului modern din Ucraina.

Mulți oameni din Ucraina au înțeles acest lucru. Dar teribila propagandă liberală-nazistă furibundă nu a lăsat nicio piatră neîntoarsă în mintea ucrainenilor. Își vor veni în fire și vor lupta alături de noi pentru împărăția luminii, pentru tradiție și pentru o adevărată identitate creștină europeană. Ucrainenii sunt frații noștri. Au fost, sunt și vor fi.

Ruptura cu Occidentul nu este o ruptură cu Europa. Este o ruptură cu moartea, degenerarea și sinuciderea. Aceasta este cheia recuperării. Iar Europa însăși – popoarele din Europa – ar trebui să ne urmeze exemplul: să răstoarne junta globalistă antinațională. Și să construiască o casă europeană adevărată, un palat european, o catedrală europeană.”[7]

Aproape să mă convingă gânditorul alunecat în admirația țarismului și a stalinismului, însă mă trag de mânecă victimele  din Ucraina… Altminteri,  și eu detest globalismul, dar nu mi s-a năzărit să îi împușc pe reprezentanții proslăvitori ai odiosului curent.

                                                              *

Dublul standard al actualei corectitudini politice practicată de talibanii „Justei Cauze” ar putea fi  pretextul propagandei putinice de asanare a latrinei planetare. Și, de n-ar fi cadavrele (cu miile) și refugiații ucraineni (cu sutele de mii), argumentul n-ar fi o scorneală. Nicidecum,  cazurile Navalny și Assange fiind exemplare pentru modul în care Apusul democratic, chipurile, a înțeles să trateze cu unități de măsură diametral opuse situații asemănătoare. Pe la sfârșitul anului abia scurs, țin minte, în Le Monde diplomatique[8], pe ultima pagină, era publicat articolul Si Assange s’ appelait Navalny. Mda, dacă pe Assange l-ar fi chemat Navalny, povestea s-ar fi scris altcumva. Fiindcă, ne dezvăluie autorii materialului, Serge Halimi și Pierre Rimbert, în niciunul dintre cele cinci  editoriale  din Le Monde (din treisprezece care îl elogiază pe răzvrătitul rus) nu se insistă asupra participării sale la demonstrațiile xenofobe ori la folosirea unor expresii rasiste vizând  migranții caucazieni și din Asia Centrală. Dimpotrivă, Navalny este  răsfățatul Vestului, care-l proclamă ba „prizonier de conștiință”[9], ba „ucigașul corupției de stat”, dușmanul  numărul unu al „liderului moral al corupților” (ați ghicit, e vorba despre Putin, acest Nero în rubașcă !). În schimb,  Assange a fost demonizat sistematic tocmai în paradisul libertății, New York Times titrând în septembrie 2016: Când vorbește Assange, vorbește Putin?, iar Michael Pompeo  declara, în aprilie 2017, în calitate de director al CIA, că „WikiLeaks este un serviciu de informații ostil Statelor Unite, adesea încurajat de Rusia. (…) Nu le vom mai permite colegilor lui Assange să folosească libertatea de exprimare pentru a ne zdrobi cu secrete furate. Vom fi o agenție mult mai reactivă. Și trimiteți agenții noștri cei mai înverșunați în cele mai periculoase locuri pentru a-i zdrobi. »” Ciudat,  observă jurnaliștii din „Hexagon”, „opoziția” lui față de Putin l-a făcut pe Navalny mai uman decât  pe domnul Assange, și el un disident, însă din lumea liberă. Concluzia ziariștilor este definitorie pentru lumea în care ne bălăcim, una a diversiunii și a manipulării ordinare: „Luna trecută, un jurnalist rus curajos a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru apărarea unei libertăți de exprimare pe cale de dispariție. Anul viitor, Assange?”

                                                            *

Mă obsedează sâcâitor fotografia celor trei negociatori de la Yalta: Stalin, Roosevelt și Churchill.  Parșiva asta de istorie se repetă nu mereu ca farsă, ci ca dramă. Ca și atunci, Casa Albă îl are ca chiriaș vremelnic pe un alt infirm, Joe Biden, incapabil să-și poarte sieși de grijă, darămite națiunii ce se încăpățânează să se considere deasupra  tuturor. În rolul charismaticului Churchill l-aș vedea pe liderul de la Beijing, iar lângă cei doi, „omul puternic cu ochi de oțel”[10], că și predecesorului său Iosif Visarionovici îi plăcea să fie asemuit cu durul aliaj, de vină nefiind doar porecla transformată în onomastică[11]. În ce sferă de influență ne vor azvârli de-aci încolo zarurile geo-politice?

                                                            *

„A zecea zi este ca o zi infinit de lungă care nu ne permite să ne odihnim”, își însuflețește teatral compatrioții comediantul Volodîmîr Oleksandrovici Zelenski, împins printr-o păcăleală istorică în ditamai funcția. Un președinte de maidan sortit să înfrunte fiara siberiană ațâțată de ferocele vânător Putin. Scena de indigest vodevil cu jalnicul și dubiosul[12] actoraș în postura invincibilului Rambo, într-o vreme în  care în țara lui se „face coadă la moarte”[13], mă dezgustă. „Condamnați la moarte cu amânare”[14], „în această meserie  de a fi ucis”[15], soldații și voluntarii de la Kiev, Harkov și nu numai ne transmit mesaje și fotografii disperate… Lecturându-le și privindu-le cu sufletul chircit de groază, strig înspre lumea părelnic liberă: „Caii au mult mai mult noroc,  căci îndurând și ei războiul, tot ca și noi, nu li se cere să adere la el, să aibă aerul c-ar crede în el. Nefericiți, dar liberi cai !  Târfa asta de entuziasm, vai, nu-i decât pentru noi !”[16]

                                                            *

Statele Unite ale Americii și-au recunoscut lamentabila înfrângere, comunitatea internațională implorând China să medieze conflictul de la Răsăritul european. Să fi avut  oare dreptate Mao când își batjocorea adversarul,  numindu-l „tigru de hârtie”? Sau e, mai degrabă, „un castravete vechi vopsit în verde”?[17] Opțiunea beligerantului cotropitor pentru „Uriașul Galben” nu mă miră deloc la capătul unor decenii în care „nenumărate fapte au arătat că Occidentul nu va renunţa niciodată la această tehnică a «comerțului la baionetă», pe care a rafinat-o de-a lungul mai multor sute de ani. Credeţi că, dacă «duceţi armele în cămară și lăsaţi caii de luptă să zburde pe pășune», asta va convinge (Occidentul) să-și arunce pur și simplu armele și să facă afaceri pașnice cu voi?”[18] Experiența ne-a demonstrat că peștele mare îl va  devora întotdeauna pe cel mic, restul e demagogie. De aceea, la capătul atâtor secole de așteptare și de ascundere a propriei străluciri[19], molohul de la Beijing e conștient că dacă în contextul actual „nu  reușește să devină numărul unu în lume, să devină cea mai mare putere mondială, va regresa inevitabil  și va fi dat la o parte.”[20] Iar Xi Jinping este conștient că, „la urma urmelor, istoria nu slăvește  conflictele dintre societăți, ci reconcilierea lor”[21]…  Astăzi a sosit  clipa acelei reconcilieri !

                                                            *

La posturile de televiziune din scutlâcul valah se minte cu frenezie, de dimineață și până târziu în noapte. Habar n-am prin ce scamatorie s-a reușit învierea sinistrului Teodor Brateș din smârcurile cețoase ale revoluției în direct și multiplicarea sa obscenă, cu remarca tristă că puzderia de clone a acaparat agresiv studiourile năimite și ne prostesc și mai grotesc. Vorba personajului principal dintr-un roman célineian: „Se mințea cu turbare dincolo de orice imaginaţie, dincolo de ridicol și de absurd, în jurnale,  pe afișe, pe jos, pe cal, în mașină. Toată lumea învățase să mintă. Câștiga cel care minţea cu mai multă neruşinare. Curând nu mai fu nici urmă de adevăr în oraș.

De puţinul adevăr pe care-l mai găseai prin 1914, îţi era acum rușine. Tot ce atingeai era măsluit, zahărul, avioanele, sandalele, dulceața, fotografiile; tot ce citeai, înghiţeai, sugeai, admirai, proclamai, respingeai, apărai, toate acestea nu erau decât nişte fantome ostile, trucaje, mascaradă. Trădătorii, ei înșiși erau falși.  Delirul de a minți și de a crede se întinde ca râia.”[22] Brr, cumplit  tablou ! Apropo, o mai supraviețui dreptul la informarea corectă a gloatei ?

                                                            *

La București, yankeii ne asigură că trupele NATO ne vor apăra cu orice preț. Strâmb din nas, nu mai dau doi bani pe  sloganurile cu miros de hot-dog. Ce, ar fi  primul lor act de trădare a naivilor din Balcani? Eu,  unul,  le-aș răspunde cu meșteșug, asemenea acelui oficial indonezian anonim: „Să nu ne părăsiți, dar nici să  nu ne  puneți să alegem !”[23]

                                                            *

Serghei Lavrov ne avertizează cu cinismul  specific  răsăritenilor cu ochi oblici că al treilea război mondial va fi unul nuclear. Pușchea pe limbă, mujicule ! Dar de ce să mă mir, Immanuel Kant ne-a explicat cu argumente solide că pacea eternă va sosi în lume fie prin înțelegerea umană,  fie prin catastrofe de o amploare care nu ar lăsa umanității nicio alternativă[24]. Să fi sunat cumva ceasul funest al planetei ?

                                                            *

Cândva, prin secolul al XIX-lea, circula un dicton (aparținând probabil abilului Charles Maurice de Talleyrand[25]), potrivit căruia „Rusia nu este niciodată atât de puternică pe cât pare; rusul nu este vreodată atât de slab pe cât pare.” Din nefericire, în  principalele saloane diplomatice politicianul francez a căzut în desuetudine și pericolul muscălesc a fost ignorat, sperându-se ca hibernarea „Ursului”  să continue la infinit.

                                                            *

Emmanuel Macron l-a sunat pe proscrisul Putin, cei  doi stând la taclale  nouăzeci de minute. Cât un meci de fotbal, vasăzică. Pe când și prelungirile sau loviturile de departajare ? Dinspre Paris știrea e ușor schimbată, apelantul fiind cel de-al doilea, iar nu primul. În fine, detalii nesemnificative. Ce or fi discutat cu adevărat cei doi șefi de stat? Cât aș da să aflu… În lipsa informațiilor, las imaginația să zburde în voie. Bunăoară, parcă îl aud pe cocoșelul galic reproșându-i pravoslavnicului: „Toți  prietenii  mei, toți foștii tăi prieteni și camarazi  cred că faci o mare greșeală !” De la celălalt  capăt al firului invizibil replica nu întârzie: „Dragul meu Emmanuel,  a venit vremea să îți schimbi prietenii !”[26]

                                                           *

Ipocrizia concetățenilor mei mă îngrețoșează teribil. Cu ocazia bombardării Iugoslaviei de către aliații noștri strategici, cei care îi beșteleau pe atacatori erau înfierați public. Aidoma s-a întâmplat și la năvălirea  acelorași invadatori în Irak, ca să mă opresc aici cu exemplele cele mai proaspete. Astăzi, românii abia mai pun  geană pe geană de grija  vecinilor exportatori  de racheți deunăzi. Desigur, solidaritatea neaoșă pentru tragedia megieșilor este  reconfortantă prin firescul înălțător al gestului, însă de ce românașii mei n-au purtat tricouri cu denumirea orașelor sârbești nimicite de bombele americane sau banderole în culorile încercatei nații ? Nu ne-a păsat defel în 1999 de moartea aruncată  din avioanele NATO la Belgrad și nu doar… Ne-am trezit deodată empatici cu drama altora, fără să ne rugăm Celui de Sus să ne grațieze de păcatele recente. Și da, ne-am dat seama că ăl „mai bun lucru de făcut, nu-i așa?, cât ești pe lume, e să scapi. Bun, nebun, de frică sau ură.”[27]

                                                            *

Se zvonește tot mai insistent că, în curând, armata roșie antiglobalistă  se va năpusti și peste noi. Destui și-au strâns boarfele de bejenie și își pregătesc pribegia… România va fi tot mai abitir țara din care se pleacă, nu în care se vine. Cohorte de tineri, îndeosebi, își vor lua tălpășița de aici, sătui de vitregiile geografiei. Căci nimeni nu-i în stare să-și aleagă părinții și… vecinii. Aidoma, străinii își vor reloca pe alte meleaguri o serie de afaceri, iar iluzia Grădinii Maicii Domnului se va risipi în ritmurile Katiușei. Am optat iarăși neinspirat, politico-militar, drama eroului din Ora 25 curge nezăgăzuită, istoria ne asuprește nemilos. Din negura „nenorocului românesc”[28], jalba iscălită de Johann Moritz, „plugar și tată de copii”, a ajuns și la mine, alt tată de copii și plugar, dar pe ogorul de celuloză. O deschid înfiorat  și o citesc cu lacrimile în gât: „Subsemnatul Moritz Ion din România, satul Fântâna, trimit această petiţie către stăpânitorii ţării în care mă aflu, pentru a-i întreba de ce mă ţin închis ca pe tâlhari şi mă chinuiesc cum a fost chinuit Hristos pe cruce.(…)

Petiţia asta o trimit stăpânitorilor din ţară prin poştă. O trimit şi prin santinela de la poarta închisorii. Şi trebuie să ajungă la urechile stăpânirii, chiar dacă înainte ar face înconjurul pământului. Stăpânitorii trebuie să mă audă, chiar dacă umblă cu urechile înfundate.(…)

Eu nu mi-am dorit în viaţă decât să muncesc, ca să am unde mă adăposti, cu muierea şi cu copiii mei, şi ca să avem ce mânca. Aşa fac toate vieţuitoarele pământului.

Din cauza asta m-aţi arestat?

Românii au trimis jandarmul să mă rechiziţioneze, cum se rechiziţionează lucrurile şi animalele. M-am lăsat rechiziţionat. Eu sunt un om cu mâinile goale şi nu mă puteam bate nici cu regele, nici cu jandarmul, care are armă şi pistoale. Mi-au spus că nu mă cheamă Ion, aşa cum m-a botezat mama, ci Iacob. M-au închis cu evreii în ţarcuri împrejmuite cu sârmă ghimpată, ca pe vite, şi m-au pus la muncă silnică. Am fost dus la culcare ca vitele în cireadă; am fost duşi la mâncare  în cireadă, la băut ceaiul în cireadă, şi aşteptam să fim duşi la abator – tot în cireadă. Pe ceilalţi i-au dus şi la abator ; eu am evadat.

Din cauza asta m-aţi arestat ? Fiindcă am evadat înainte de a fi dus la abator ?

Ungurii mi-au spus că mă cheamă nu Iacob, ci Ion. Şi m-au arestat, că eram român. M-au bătut şi m-au schingiuit. Apoi m-au vândut nemţilor.

Nemţii au zis că nu mă cheamă nici Ion, nici Iacob, ci Ianoş, şi m-au canonit din nou, că eram ungur. Pe urmă, a venit un colonel şi mi-a spus că nu mă cheamă nici Ion, nici Iacob, nici Ianoş, ci Johann. Şi m-a făcut soldat. Întâi mi-a măsurat capul, mi-a numărat dinţii, mi-a strecurat sângele în vase de sticlă. Toate, ca să dovedească că eu am alt nume decât acela pe care mi l-a dat mama.

Din cauza asta m-aţi arestat ?

Ca soldat, am ajutat prizonierii francezi să fugă din închisoare. Din cauza asta m-aţi arestat ?

Când războiul s-a terminat și am crezut că va fi pace și pentru mine, au venit americanii, care m-au hrănit ca pe-un boier, cu ciocolată şi cu mâncăruri de-ale lor. Apoi, fără nicio vorbă, m-au băgat la închisoare. M-au trimis în paisprezece lagăre, ca pe tâlharii cei mai grozavi de pe pământ. Şi eu vreau să ştiu de ce !

Nu vă  place numele meu de Ianoş, Ion, Johann, Iacob ? Vreţi să mi-l schimbaţi ? Schimbaţi-mi-l ! Ştiu că oamenii nu mai au dreptul să poarte numele cu care au fost botezaţi !

Acum sunteţi înştiinţaţi: eu nu mai pot răbda. Vreau să aflu pentru ce sunt arestat şi chinuit. Aştept răspunsul dumneavoastră şi vă salut cu respect.”[29]

Calvarul ghinionistului Ion Moritz din România nu cunoaște istovul, arză-le-ar focu’ de ursitoare !  Chiar, de ce trebuie să fim sclavi perpetui ? De ce?

                                                            *

Vrând-nevrând, mă gândesc la zilele de dinaintea războiului și la spaima ce ne-a înhățat pe neașteptate…  Odinioară, un soldat  nimerit în al Doilea Război Mondial mărturisea  ros de remușcare: „Dibuiam în noapte, ici, colo, sferturi de oră care mai semănau adorabilului timp de pace, acelor timpuri de necrezut când totul era binecuvântat, când nimic grav nu se putea întâmpla în fond, când făceai o mulțime de lucruri, toate devenite dintr-odată extraordinar, dumnezeiesc de plăcute. Minunatele timpuri de pace !”[30] Numai că timpul nu se întoarce niciodată și superficialitatea noastră ancestrală ne împiedică să prețuim prezentul… Minunatele timpuri de pace, eram într-atât de fericiți… Măcar de-am fi conștientizat miracolul ce ni se închiriase temporar.

                                                            *

Subiectul „pandemie” a dispărut  brusc și suspect din  dezbaterea mediatică și din preocupările guvernanților băștinași. Putin  a înlocuit COVID-ul, iar situația de criză, starea de alertă. În definitiv, cui pe cui se scoate. Da, „dar patru cuie  fac o cruce”, mă completează cu trist schepsis Giovanni Papini. În numele Tatălui,  al Fiului și-al Sfântului Duh, Amin !  Așa să ne ajute Bunul Părinte !

Dasvidania !

–––––––––––––––––––

[1] Călătorie la capătul nopții

[2] Henry Troyat, Ecaterina cea Mare,  romanul unei împărătese

[3] Cum să uite, de pildă, vreodată Vladimir Vladimirovici că, „la New York, în timpul întâlnirii la vârf Reagan – Gorbaciov din Washington, în decembrie 1987, Raisa Gorbaciova  s-a dus la cumpărături cu un card American Express, ilegal în Rusia și a cărui posesie se pedepsea cu ani lungi de închisoare. Ea era însă deasupra legii, era  soție de nomenclaturist”? (Paul Johnson,  O istorie a lumii moderne, 1920-2000)

[4] Nikos Kazantzakis, Jurnal de călătorie, Rusia

[5] Aleksei Nikolaevici Tolstoi, Calvarul. Dimineață  mohorâtă

[6] Nikos Kazantzakis, Jurnal de călătorie, Rusia

[7] Aleksandr Gelievici Dughin, „La Russie est en train de créer un champ de résistance mondial”, în égalité et Réconciliation.

[8] Nr.812 din noiembrie  2021

[9] Amnesty International

[10] Politico

[11] Stalin înseamnă „om de oțel” în limba rusă.

[12] A se vedea excelenta postare a lui Dan Pavel de pe rețeaua de socializare MeWe

[13] Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopții

[14] Ibidem

[15] Ibidem

[16] Ibidem

[17] Song Xiaojun, China nemulțumită, în cartea lui Henry Kissinger, Despre China

[18] Ibidem

[19] „Ascundeți-vă capacitățile, stai în așteptare și nu arăta ce cauți să realizezi”, proverb chinezesc

[20] Liu Mingfu, în cartea lui Henry Kissinger, Despre China

[21] Henry Kissinger, Despre China

[22] Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopții

[23] „Nici China nu ar considera că strategia pe care a urmat-o în conflictul cu Uniunea Sovietică s-ar putea aplica în cazul unei confruntări cu Statele Unite. Puţine țări – și cu atât mai puţin una asiatică – ar trata prezenţa americană în Asia ca pe nişte «degete» ce trebuie «tăiate» (pentru a folosi expresia lui Deng Xiaoping, care descria astfel poziţiile avansate ale sovieticilor, afirmaţie, de altfel, sprijinită de administraţiile americane ale ambelor partide). Chiar și acele state asiatice care nu sunt membre ale alianțelor caută să obţină asigurarea pe care o poate oferi o prezenţă politică a Americii în regiune și a forţelor americane în mările învecinate, văzută ca garant al lumii, cu care ele s-au obișnuit. Atitudinea lor a fost cel mai bine exprimată de către un oficial indonezian într-o discuţie cu un omolog american: «Să nu ne părăsiţi, dar nici să nu ne puneţi să alegem».” (Henry Kissinger, Despre China)

[24] Immanuel Kant, Spre pacea eternă

[25] În cartea  O istorie a lumii moderne, 1920-2000 de  Paul Johnson. De altfel, TalleyrandPérigord , în calitate de ministru de externe, a reușit să stăvilească la Congresul de la Viena(1814-1815) tendințele de expansiune teritorială ale Prusiei și… Rusiei, pe baza afirmării „principiului legitimității”,  conform  căruia statele trebuie să revină suveranilor lor legitimi… O, tempora…

[26] Am parafrazat  o mărturisire a răposatului  Shimon Peres: „Da. Dă-mi voie să te întrerup cu o scurtă poveste. Existau doi ambasadori francezi în Orientul Mijlociu. Pierre Gilbert, care era ambasador în Israel și Couve de Murville care era ambasador în Egipt. Pierre Gilbert a devenit prietenul nostru pe veci. Și apoi de Gaulle a decis să îl numească pe Couve de Murville ministru de externe. (Râde) Ceea ce a făcut Franța pentru Israel s-a datorat lui Pierre Gilbert. Și astfel, întrucât Pierre Koenig era prietenul meu, i-am cerut să meargă și să aibă o întrevedere cu de Gaulle. De Gaulle a mirosit ce voia, așa că nu a dorit să îl întâlnească. Pierre Koenig a reușit să îl întâlnească totuși și i-a spus: «Toți prietenii mei, toți prietenii tăi, toți camarazii noștri de arme cred că faci o greșeală concediindu-l pe Gilbert.» De Gaulle l-a întrerupt și i-a spus: «Dragul meu, Pierre. A venit vremea să îți schimbi prietenii.» Acesta este sfârșitul poveștii.” (în interviul acordat  la 31 august 2016 jurnalistului David Samuels)

[27] Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopții

[28] Emil Cioran

[29] Virgil  Gheorghiu, Ora 25

[30] Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopții