MOTTO:

       „Mă, ceara voastră de oameni, care n-aveți răbdare deloc,  uitați-vă, fraților, mai cu luare aminte la cer, fiindcă  sunt zile de sărbătoare  când te lasă  Dumnezeu să te uiți la el !”

        Dinu Săraru, Un fluture cu sânge pe aripi

 

 

     Era 7 mai 1986. Se înnoptase de-a binelea, dar orașul se trezise la viață  cu atâta vitalitate încât întinerise brusc. Parcă niciodată Bucureștii  noștri nu s-au arătat mai frumoși ca  în primăvara aceea înstelată. Steaua cucerise cupa cea mai râvnită în fotbalul european și dinspre Regie  s-a pornit  viitura unei bucurii nestăvilite. În Grozăvești, m-am alăturat  și eu șuvoiului care m-a împins până în centru. Sus, pe bulevardul 6 Martie (așa se numea odinioară  actualul bulevard Regina Elisabeta), cam în dreptul Casei Centrale a Armatei, ne-am întâlnit cu alte șiruri de bucureșteni exaltați. Pe trotuar, l-am zărit  pe Dinu Săraru, patriarhul din Sărindar, cum mi se părea a fi prozatorul între  actorii săi. S-a oprit o clipă și a întrebat în jur cine suntem. „Niște  studenți !” i-am răspuns euforic și am plecat mai departe. Scrisese o carte, Niște țărani, „cartea-catedrală” pentru întreaga-i operă, și echipa minunată de la Teatrul Mic o pusese în scenă. Ce trupă de vis,  ce piese s-au jucat acolo, cu sala gemând de emoție  și încântare ! O insulă de frumos și nonconformism, într-o  perioadă complicată și plină de privațiuni. Și toate astea s-au întâmplat  sub directoratul prozatorului  scoborât din nordul Olteniei. Mulți se plângeau că este un personaj insuportabil, un zbir, din cuvântul căruia nu se cădea să ieși, altminteri…Așa o fi, dar banchetele artistice oferite ani de-a rândul în Sărindar îl grațiază  de orice cusur.

 După 1989, a cunoscut prăbușirea, apoi iarăși urcușul, la Teatrul Național, semn că nu întotdeauna omul stă supt vremi. În definitiv,  vorba unui erou sărarian, „Vine o vreme când te ajung din urmă toate  durerile de care n-ai avut timp și te trezești vorbind cu ele: nu se liniștește   una, că  vine alta și câteodată vin și câte două, trei la un loc, și tu stai să te lupți cu ele, mai ales pe mutește, fiindcă n-are cine să te asculte. Cine stă în loc de văicărelile mele ?” Și nu s-a oprit, deși mulți l-au lovit, pe drept sau pe nedrept, Dumnezeu e în stare să hotărască cine  a greșit  sau nu.  Peste câteva zile, Dinu Săraru împlinește  85 de ani și e mai viguros  ca oricând, n-are astâmpăr defel. Când îl asculți anunțându-și proiectele de viitor, ai senzația că  abia acum pornește să-și construiască destinul.

 L-am cunoscut târziu, în urmă cu un an și ceva. N-a  fost deloc simplu. Prin 2003, într-un articol din Cotidianul, mi-a alunecat condeiul și, normal, scriitorul  s-a simțit insultat. Împăcarea s-a produs cu dificultate,  mijlocită de prietenul  comun Ștefan Mitroi. M-a fascinat dintru început omul Dinu Săraru, un amestec scânteietor de țăran și boier oltean, seducător și mândru. Melancolic și cinic, duios și aspru deopotrivă, torențial precum o  ploaie de vară cu piatră. Neobosit și invaziv. Un povestaș cum  numai America de Sud  a plăsmuit în împletirea de realism și mitologie aproape neverosimilă.

 Deunăzi, mi-a dăruit o  cărticică  de nuvele – Ultimul țăran din Slătioara. „Să citiți neapărat Un fluture alb cu sânge pe aripi, titlul acesta are o istorioară interesantă. Mă gândisem la altceva, însă Ion Lăncrănjan, care îmi era șef atunci, îl  voia el. Am renunțat  și bine am făcut, deoarece  inspirația m-a dus de mână altundeva și astfel și-a luat zborul fluturele”. Aducerea aminte îi umezise ochii și nu știu de ce l-am întrebat de copilărie. Din vorbă în vorbă, am aflat că  a rămas orfan de tată pe la 8 ani. Războiul  ăl mare, nenorocitul ! Și mi-a povestit că în ultima permisie, părintele său – Constantin, ca toți bărbații din neamul Săraru – l-a luat în pădure, să  taie lemne pentru  iarnă. Ca să-i alunge plictiseala, i-a dat un briceag, să se joace. „Parcă îl și văd, un briceag  elvețian, cu  lama strălucitoare, de oțel, și plăsele argintii, de metal. Ce fericit  eram, mă simțem și eu băiat mare ! Niciodată tata nu mă mângăiase, iar în clasă, fiindu-mi dascăl,  se vădea foarte dur cu mine, mă scotea întruna la tablă și ferească sfântu´ să  greșesc. Acasă mă  obliga să-i spun «Domnu´ învățător», să  nu cumva să mă scap la școală și să-i zic tata. Atunci a fost singura dată când tata s-a purtat tandru cu mine. O tandrețe cu contur de briceag elvețian,  așa mi-a rămas întipărit în minte vreo 80 de ani fiorul acelei zile unice. Mai an, mă plimbam cu Ștefan prin  curtea Muzeului Țăranului român și ce credeți ? La o gheretă cu fel de fel de drăcovenii am văzut briceagul  tatei, nu exagerez ! L-am cumpărat  și îl păstrez în permanență  în portofel, este unicul lucru ce mi-l aduce în viață pe tata”. Ca printr-o minune, în  fața mea se afla chiar copilul Dinu (de la Constantin, „Constandin”, în graiul vâlcenilor),  iar nu un octogenar, mișcat până la lacrimi de adierile  timpului. „Dacă omul nu o mai poate lua de la început, ca cireșul, primăvara, ce-i rămâne din tinerețe sunt ochii cu care să vadă cum trece viața pe lângă  el”, îmi sfredelește memoria remarca unui consătean de-al slătioareanului.

La despărțire, m-a însoțit până la ușă. Pășea greu, sprijinit în bastonul nobiliar , și miracol !, mi  s-a părut că este chiar tata-mare, Florache Oancea din Islaz. Aidoma mergea și bunicul meu, călca anevoie, ajutat de o cârjă  noduroasă. Și semănau  leit cei doi, ca niște gemeni ai aleanului după  un trecut mirosind  a izmă. Da data aceasta mi s-au umezit mie ochii. M-am uitat îndărăt, să mă asigur că e adevărat totul. Dinu Săraru, statuar și semeț, își scruta veșnicia.

La mulți ani, Maestre !