Traversez șoseaua Mihai Bravu, pierdut în mulțimea pestriță ce se mișcă agale spre Arena Națională. La intersecția cu strada Maior Coravu, un bărbat și-a scos la plimbare prichindelul. Se strecoară cu greutate printre noi, schimonosindu-și figura. „Ce ți-e și cu fotbalul ăsta !” , îl aud  rostind cu  tot disprețul de care era în stare. Zâmbesc. Poate că tipul are dreptate să ne disprețuiască. În definitiv, și eu îi detest pe inșii care merg la concertele alea tembele, cu muzică răcnită, de cavernă stupefiantă. Se zărește stadionul. „«Două decenii  de împliniri mărețe…», când auziți  versurile astea, intrați pe gazon și zâmbiți, larg și candid, și priviți către tribuna oficială, nu cumva să uitați !” ne dresa  instructorul în urmă cu 30 de ani, în 1986. Acolo, sus, se afla secretarul  general al PCR și lui i se pregătise ditamai spectacolul omagial. Mă rătăcesc printre amintiri… „Biletul dumneavoastră !”, mă trezește din visare un zdrahon cu vestă de organ de pază. İ-l prezint. Urc la oficială, vremurile  s-au schimbat, rânduielile s-au democratizat…

    Cât de receptivi sunt cetățenii la planul tactic al spaniolului Guardiola ? Ce permutări va face în formație ? Cum s-au adaptat noile achiziții la rigorile fotbalului britanic și la exigențele fanaticului catalan ? Întrebările astea m-au adus la meci, nicidecum vreo slăbiciune roș-albastră. Englezii  ies primii la încălzire, sunt serioși  și deciși, parcă i-ar  aștepta  derby-ul orașului Manchester. Profesioniști   până la  detaliu. Spectatorii fluieră copios, dar nici acum nu știu de ce. Atavisme de popor primitiv și frustrat. Deodată, lumea aplaudă. Din  gura tunelului țâșnesc cinci siluete negre. Asistența se dezmeticește  într-un  final și uralele se opresc brusc. Fusese o confuzie la mijloc, nu erau gazdele, ci arbitrii… Public ignorant, dar pătimaș, români sadea, adică ! Crainicul ne sparge timpanele, cică toată Europa e stelistă azi… Caraghioasa fudulie dâmbovițeană.

    Arbitrul, un italian,  fluieră începutul jocului. Stancu șutează năprasnic și surprinzător, însă mingea trece pe lângă poarta lui Caballero, rămas fără reacție. Englezii se așază temeinic în jumătatea adversă și pasează, pasează, pasează… Sterling este uitat singur aproape de colțul careului mare, la un corner, și preia liniștit. Muniru se trezește din contemplare și aleargă disperat să o  întâmpine pe zvârluga ciocolatie. Fentă  scurtă, din gleznă, fault grosolan, penalty. Execută Aguero. Bate în dreapta portarului ! îi șoptesc  fratelui meu de basm fotbalistic, Marius Mitran. Așa se întâmplă,  dar apără Niță, iar Nolito șutează în transversală. Atmosfera de încinge, scăpăm teferi. Degeaba, reacția este anemică. Achim și fratele lui Muntari  stau ascunși după umbrele lor, Enache și Momčilović tremură de frică, Tamaș și Toșca sunt  amețiți de moriștile neîncetate ale atacanților conduși de Silva. Altă lovitură de  pedeapsă. Aguero își așază  mingea la punctul  blestemat. Trage pe centru ! îl asigur pe Marius. Argentinianul mă ascultă, dar coțofana zboară  peste. Stadionul irumpe. „Chinezul” înscrie, ca la biliard, 0-1, fază de play-station. Ne prăbușim.  Zabaleta e când fundaș  lateral, când mijlocaș central, pe faza lor de construcție, asta da inovație á la Pep. Fostul ginere al  zeului Maradona se răzbună, 0-2. Pauză. Poate ne trezim în a doua repriză…

     Nicio schimbare, oaspeții nu dau  semne de plictiseală. 0-3, Nolito,  ca în curtea școlii, 0-4 Aguero, tiki-taka autentic, 0-5, tot Aguero, mai bine marca de la 11 m și se domolea. Stanciu rămâne ceea ce este de fapt – nicușor. Ca și fotbalul băștinaș, un diminutiv. În jurul meu, oamenii  boscorodesc, câțiva își urlă nemulțumirea. Cum să câștigi o cursă  de formula 1 cu Dacia ? i-aș întreba. Dar renunț, n-ar înțelege, sunt tocmai ăia care îi aplaudau  pe arbitri, crezând că-s steliști. Inși veniți în țarcul oficial ca să fie văzuți și să-și facă selfie cu vreun vecin public. Ce mult s-a stricat structura estetică a tribunei în ultimii 15 ani… Cei de astăzi, în majoritate, cunosc despre fotbal cam cât cunosc eu despre matematică.

     „Reghe” se duce în centrul terenului, să-și strângă băieții snopiți în bătaie. Guardiola o ia spre vestiar, dar se întoarce. A uitat ceva. Se îndreaptă către român, îl bate discret pe umăr și îl îmbrățișează. Salutul învingătorului. Gestul este observat și aplaudat, încă nu ne-am risipit pe de-a-ntregul cuviința. Ușor, ușor, stadionul se golește. „Ai văzut coregrafia ?” mă iscodește cineva. Nu prea,  nu asta mă interesa, îl lămuresc. „«Doar Dinamo București»” scria  la întâia, n-ai observat ?” îmi explică. Deloc. Râd.  Șmecheria, caterinca, astea ne prind cel mai bine, suntem campioni  mondiali. Munca și seriozitatea le-am lăsat  altora. „L-au păcălit dinamoviștii pe Gigi, coregrafia promisă era alta: «1986-2016, 30  de ani Sevilla», și o cunună glorioasă”, se  vorbește împrejur. Războiul româno-român nu s-a încheiat  niciodată, azi e rândul Stelei să fie îngenuncheată. În seara asta, fiindcă, în restul zilelor, România stă așa, în genunchi și aplecată de șale. Pâlcul de funny sosiți de dincolo de Canalul Mânecii cântă  întruna. Nici nu le trece  prin  cap să le pregătească o țeapă coregrafică dușmanilor de la United, sportul e încă sport în Insulă, iar nu șmecherie, farsă.

    „Ne-au năucit !”  își  varsă năduful patronul luat la mișto de către unii ce-și ziceau elvețieni, în fapt niște șugubeți din Groapă, specialiști în adulmecarea fraierilor. Lecția de engleză, predată acum în limba spaniolă,   s-a încheiat, însă mă tem că n-am învățat nimic. Suntem prea fuduli și șmecheri…