Revista de cultură Caligraf, din Alexandria, a împlinit 17 ani, iar Biblioteca  Județeană „Marin Preda” a sărbătorit-o cum se cuvine. S-au dat și premii, eu fiind unul dintre laureați, alături de Rodian Drăgoi, Nicoleta  Milea, Mihai Athanasie Petrescu și Ana Dobre.

M-am emoționat peste măsură,  fiindcă a venit să-mi stea alături și dirigintele din liceu, poetul Dumitru Vasile-Delceanu. Dascălul meu s-a gârbovit și s-a împuținat, vremea l-a întomnat de-a binelea, dar vocea  e la fel de virilă. Și privirea, îndeosebi privirea, sticlirea aceea verzui-albăstruie din ochii cu care ne scruta  de la catedră.

„Doamne, trupul meu abia mă-ncape

Și abia mi-l pot prin lume  duce.

Dacă tot  mi-ai dat să port o cruce,

Smulge-mă din cețuri și hârtoape”.

Îmi povestește despre bolile  care-l macină și,  deodată, mă simt cel mai trist școlar de pe pământ. Aș vrea să-i întorc  sănătatea, și tinerețea i-aș aduce-o înapoi… Chipul său pare coborât dintr-o fotografie  de demult, cu moșii aceia zămislitori de neam românesc. L-aș cuprinde în brațe și nu  i-aș mai da drumul. Mi se plânge că nu mai vede să citească, irisurile i s-au albit, se lasă întunericul…

„Sunt  mai singur ca un pui de cuc

Într-un cuib străin pe-o  creangă frântă;

Moartea-mi dă târcoale  și  descântă

Visu-n  care pleoapa  mi-o usuc”.

„Am venit aici pentru Marian !” îl aud glăsuind în sala din care fugisem o clipă să mă satur de nostalgie.

„Veacurile, anii s-au scris

Târziu pe răboaje  de vis.

Și pe crucile tinere din țintirim

Învățăm întruna să scriem și să murim”.

Mă strânge prezentul, chiar nimeni nu e în stare să inventeze miracolul întoarcerii  în  timp ?

Profesorul își potrivește ochelarii și citește poezia Lume pe dos, scrisă chiar pentru  mine. Dacă n-ar fi atâția curioși în jur, m-aș  pune pe plâns, nu s-a mai întâmplat să mi se dedice  versuri.

„Căci unde, Doamne, ar putea să fie

Ca-n lacrimă mai multă curăție ?”

Mă  adun cu greutate, sunt ostenit de aducerile aminte, viața mă va învinge curând… „Marian, când mă poticnesc  în cuvinte, să-mi sufli!” mă roagă blând. Elev să-i sufle profesorului nu prea s-a pomenit. Zâmbesc  trist și ascult.

„O, ce trist pe moșia bătrână  să vezi

Cimitire de cruci răsărind, nu livezi,

Și în satul bolnav stol de case pustii

Cuibărind în pereți  și sub prag șerpării !

Obosite de plâns curcubeele curg

Din răscruci de amiezi în genuni de amurg,

Apa arde-n izvor, moartea naște-n spital,

Lumea umblă pe dos într-un marș triumfal.

Se încaieră iadul și raiul în noi;

Când e pace e rău, când e bine-i război,

Dracu-și vântură coada în toate și-n tot

Țopăind că nu-i palmă  să-i dea peste bot.

Cei deștepți dorm pe ei, proștii somnu-și înfrâng,

Urlă spaima-n savant și-ndrăzneala-n nătâng,

Banul-zeu face legea și-o spurcă pe plac,

Pușcăriile râd, parlamentele zac.

O, ce crimă sa scuipi pe spitale și școli,

Să-ți vinzi țară și prunci pentr-o traistă de poli !…

Mai e timp, mai e loc într-o lume pe dos

Să trăiești sau măcar să-nchizi ochii frumos ?”

La sfârșit, îmi oferă antologia lirică Trandafir  înjunghiat, apărută  în anul 2012 la Editura Tipoalex, și pleacă,  parcă mai povârnit.

„Își luase umbra în spinare

Și umbla  tehui prin câmpul mare

Fluierând cu gândul tras din teacă –

Gândul  alb al celui care pleacă.

L-am strigat; pe strigătele mele

Ciocârlii se spânzurau pe stele.

Când am zis să nu-l mai iau în seamă,

L-auzeam din mine cum mă cheamă”.

Dumitru Vasile-Delceanu, poet teleormănean, fostul meu diriginte…

 

 

P.S. Întâlnirea aceasta a avut loc în toamna anului 2015.