Câtă perversitate în gestul „emanaţilor” din decembrie 1989 de a sili Justiţia la simulacrul acelui proces odios ! În  definitiv, soţii Ceauşescu puteau fi linşaţi direct în piaţa publică, fără ca magistraţii să-şi murdărească mâinile cu sânge. Că doar la revoluţie este permis orice, totul ţi se scuză în numele ţelurilor pentru care lumea s-a răsculat. Laşitatea să-i fi împins pe alde Ion Iliescu la barbaria aceea scandaloasă din ziua Crăciunului ? Ori teama că-şi vor pierde legitimitatea dacă vor lichida  cuplul prezidenţial  printr-o crimă de stradă ? Dumnezeu ştie, deşi, când e vorba de violenţă şi asasinat, instigatorul trebuie căutat în iad, şi nu în rai. Oricum, înscenarea acelei mascarade judiciare spune totul despre felul în care politicienii gândesc justiţia. Şi nu de ieri sau de azi, ci dintotdeauna. Păi prin anii ’50, duşmanii poporului erau trimişi la canal sau la moarte tot prin  hotărâre judecătorească, nu altcumva. Iar clasa muncitoare, ţărănimea şi celelalte categorii de oameni ai muncii  aplaudau şi jubilau, simţeau că li se face dreptate astfel. Ca şi presa, unealta credincioasă a fiecărei puteri, indiferent de regim. Aşa că magistraţii aceia, mulţi recrutaţi direct din mijlocul gloatei, aveau conştiinţa că aşază societatea, că îi schimbă  moravurile şi năravurile. Cum altfel, de vreme ce acţionau în numele sfintei lupte de clasă, cu secera şi ciocanul în locul Bibliei ? Reflexul acesta explică întâmplarea oribilă din  urmă cu un sfert de veac.

Astăzi, justiţia epocii multilateral globalizate şi-a propus  ceea ce  politicienii au refuzat cu încăpăţânare vreo două decenii: prefacerea  mentalităţilor. La presiunea euro-atlanticilor, desigur, că nu e de capul ei ! La fel ca pe timpul comuniştilor, numai că atunci ucazurile veneau dinspre Răsărit,  iar nu dinspre Apus. Lucrurile se petrec aidoma, mulţimea se extaziază  la auzul oricărei arestări sau condamnări, media îi ţine isonul, tăvălugul istoriei nu poate fi oprit de nimeni. Singura  scăpare e să nu stai în faţa lui, să nu i te pui de-a curmezişul. O nedumerire mă încearcă, totuşi. Deşi tropăie de fericire ori de câte ori vreun ministru şi parlamentar este încarcerat, masele se îngrămădesc la urne să-i voteze,  să le dea mandatul de reprezentare. Am trăit asemenea păţanii, cu puşcăriaşi ajunşi în legislativ  prin sufragiu popular, deceniile dindărăt  sunt pline cu asemenea exemple. Paradoxul  cu pricina mă obligă la reflecţii pe marginea seriozităţii scrutinurilor  electorale, dar şi a maturităţii concetăţenilor mei.

Aşadar, de ce a fost nevoie ca Justiţia să fie amestecată în răfuiala politică din 1989 ?

Cât de mult l-a  urât străinătatea pe Nicolae Ceauşescu ! Altminteri  n-ar fi îngăduit executarea lui în condiţii de Ev Mediu. Niciun alt conducător  din blocul comunist n-a avut un sfârşit la fel de tragic, semn că scorniceşteanul le încurcase rău planurile. Pe americani îi persiflase, refuzând să se mai  îndatoreze la cămătarii lor, ruşilor le râsese în nas într-o primăvară pragheză, başca crezul lui obsesiv în  independenţă şi suveranitate, în neamestecul în treburile altor ţări. Pe evrei şi saşi îi vânduse la bucată, ca în oboarele de vite, cu chinezii,  adversarii tradiţionali ai muscalilor, se împrietenise  la toartă,  asupra arabilor şi africanilor exercita un magnetism peste care Occidentul  nu era dispus să treacă. Abia acum, cu experienţa vasalităţii la care ne obligă noii stăpâni, m-am desluşit de ce l-au împuşcat ca pe un câine pe cel mai iubit fiu al Carpaţilor. S-a dorit o răzbunare ostentativă  şi pilduitoare din partea  unei comunităţi internaţionale pentru care independenţa şi suveranitatea naţională a coloniilor n-au existat niciodată.  Iar alţii ca el, cu gânduri din astea  retrograde, de neatârnare, trebuiau înfricoşaţi şi îngenuncheaţi la picioarele Noii Porţi, făcuţi să înţeleagă  că altfel nu vor  scăpa de plutoanele de execuţie pregătite oriunde interesele capitaliste sunt periclitate. Şi n-au glumit,  întrebaţi-i pe sârbi, egipteni, irakieni, libieni, ucrainieni…

Tinerii frumoşi şi liberi sunt datori să cunoască adevărul, cineva e obligat să-l rostească. Mie nu mi l-a mărturisit nimeni în zorii decomunizării, vălmăşagul acela de trăiri mă asurzise. Mă tem că şi dacă mi l-ar fi spus  cineva, nu-l luam în serios. Dimpotrivă, l-aş fi acuzat de sabotaj şi reacţionarism, i-aş fi azvârlit în faţă că este un comunist nenorocit, gata să întineze nobilele idealuri ale… revoluţiei.