S-a stins și fostul meu dascăl Emilian Stancu, totodată și îndrumătorul lucrării mele de diplomă cu o temă parcă predestinată – Tactica ascultării învinuitului și a inculpatului… Și-a aranjat migălos trusa cu uneltele didactice și s-a dus să le țină celor de dincolo cursurile pe care noi, cei de dincoace, le-am iubit cu  nesaț juvenil. Charismatic, captivant în prelegeri, fremătător fără astâmpăr, scăpărător în priviri, cu o ținută mereu impecabilă (un fir de păr nu-i stătea în neorânduială !), pasionat și adesea cu simțul umorului, profesorul de Criminalistică ne-a predat adevărate lecții de viață. Deși mi se năzărise dinainte să mă fac  vânător de  ucigași, dumnealui m-a convins definitiv că îmi alesesem  cum nu se poate mai potrivit viitorul în robă. Atunci, în ultimul an universitar, s-a mai întâmplat ceva ce numai destinul poate să pună la cale. Ei bine, prin intermediul Domnului Profesor l-am cunoscut pe Ovidius Păun (procuror criminalist la Capitală), omul care mi-a fost model al devenirii imediate, cel puțin, și care mi-a facilitat transferul la București, în 1990. Iar în 1991 am acceptat,  cu oareșce strângere de inimă, să fiu asistentul dascălului de odinioară la Facultatea de Drept.  Am ezitat îndelung, nu de alta, dar dosarele de omoruri din zorii postdecembriști, inedite și complicate, mă luaseră în  stăpânire pe de-a-ntregul, nu mai aveam strop de odihnă. Și, depun mărturie, meseria de formator, de însămânțător de entuziasme academice, presupune dedicație exclusivă, neciuntită de alte îndatoriri. Oricum, voi purta de-a pururi în suflet grupa de studenți căreia i-am împărtășit vreme de un semestru frământările și visele-mi de tânăr procuror la „Omucideri”! Primii și cei din urmă învățăcei ai mei, mulți cu cariere apreciabile, astăzi la pensie… Curând, relația cu Domnul Profesor se ve consolida și mai abitir, manualul de Criminalistică  cuprinzând destule acte – îndeosebi procese-verbale de cercetare la fața locului și interogatorii – din anchetele desfășurate de  mine la Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Dascălul nu-și pierduse spiritul iscoditor, dorința de a fi în pas cu noile metode și tactici criminalistice și părea că a descoperit elixirul tinereții veșnice. Până într-o zi, când l-a ajuns din urmă vârsta și, neiertătoare, neînduplecată ca-ntotdeauna, s-a năpustit asupra-i, pornită să mai treacă în neant un mit al învățământului universitar de demult.

Luni, la sfârșit de martie, vestea că Emilian Stancu a pășit în lumea drepților m-a îngenuncheat și dinlăuntru-mi s-au auzit trosnituri și suspine, sunetele prăbușirii interioare. Cu fiecare profesor dispărut mă împuținez și devin mai fragil, mai vulnerabil, e al naibii de greu să  trăiești în lipsa reperelor de început…

Dumnezeu să vă odihnească în pace, Domnule Profesor, și mulțumiri pentru tot ce ați însemnat în existența mea !