Până nu demult, homosexualitatea era un păcat cumplit, unul pentru care plăteai uneori nu doar cu libertatea, ci și cu viața. O prigoană dezumanizantă și sălbatică fusese declanșată împotriva  acestor nefericiți ai sorții, din rândul cărora s-au ivit genii tutelare ale istoriei și culturii universale. S-a vorbit, nu râdeți, chiar și despre „pederastie marxistă”[1], ei, reprezentanții  mult hulitei minorități, denumind comunismul „propriul marxism homosexual.”[2] Mai mult,  controversatul romancier italian Curzio Malaparte, și el un minoritar sexual[3], se arăta extrem de preocupat de viitorul postbelic: „Când Aliații vor elibera toată Europa, știi ce vor descoperi? O masă de tineri deziluzionați, corupți, disperați, care se întrec să o facă pe pederaștii cum s-ar întrece la tenis. Întotdeauna este aceeași poveste după un război. Tinerii ca tine, din oboseală și dezgust față de eroism, o sfârșesc mai întotdeauna în pederastie. Se apucă să se descopere Narciși sau Coridoni ca să-și dovedească lor că n-au teamă de nimic, că au depășit prejudecățile și convențiile burgheze, că sunt cu adevărat liberi, bărbați liberi și nu-și dau seama că și acest lucru este un fel de a face pe eroii. Ah! Ah!, mereu eroii ăștia! Și toate astea cu scuza că sunt dezgustați de eroism!” [4] Cam exagerată, totuși,  viziunea  peninsularului, deși semnele imediate s-au arătat mai repede decât  sperau scepticii: „Zazous erau tinerii excentrici între șaptesprezece și douăzeci de ani, îmbrăcați ciudat, cu pantofi de golf, pantaloni reiați și întorși până la jumătatea gleznei, cu haina foarte lungă, adeseori din catifea și cămăși cu guler înalt și strâmt. Purtau părul lung, pâna la umeri, pieptănat pe frunte și pe tâmple, într-un fel care aducea cu pieptănătura Mariei-Antoinette. Zazous au început să apară prin 1940, cei mai mulți în cartierul Muette, lângă Piața Victor Hugo (într-un bar din aceeași piață și-au făcut până la urmă cartierul lor general), risipindu-se apoi, încet, încet în grupuri mari pe Rive Gauche, cartierele lor preferate rămânând elegantele Muette și Champs Elysées.”[5] Cine erau adolescenții aceștia nonconformiști  și inadaptabili la o lume ce-și dovedise cu atâta vărsare de sânge imperfecțiunile ? Ei bine, „erau, de fapt, nepoții târzii ai acelor splendizi Narciși din timpurile Reginei Victoria care aruncaseră o punte ideală, cu chipurile lor de îngeri, cu brațele lor albe, cu picioarele lor lungi, o punte între prerafaelismul lui Rossetti și Burnes Jones și noile teorii estetice ale lui Ruskin și Walter Prater, între morala lui Jane Austen și aceea a lui Oscar Wilde. Mulți dintre ei erau ciudate progenituri pe care nobila roture americană care invadase Rive Gauche în 1920 le abandonase pe trotuarele Parisului și ale căror imagini consumate de alcool și de droguri apar încastrate unele în altele, ca într-un tablou bizantin, în galeria de personaje ale primelor romane scrise de Hemingway și în paginile revistei Transition. Floarea lor nu mai era crinul amanților «sărmanului Lelian», ci trandafirul lui Gertrude Stein: «a rose is a rose is a rose is a rose».

Limbajul lor, limbajul pe care îl foloseau cu o uimitoare dulceață, cu inflexiuni delicate ale vocii, nu mai era engleza de Oxford, oricum în decadență între 1930 și 1939, și nici măcar acel idiom particular care suna ca o muzică veche în versurile lui Walter de la Mare și Rupert Brooke, adică engleza ultimei tradiții umaniste a Angliei eduardiene, ci engleza elisabetană din Sonete, aceeași care fusese vorbită de personajele lui Shakespeare. Limbajul lui Tezeu, la începutul Visului unei nopți de vară, când acesta deplânge sfârșitul târziu al bătrânei luni și invocă răsăritul lunii noi, O, methinks, how slow this old moon wanes! Sau al lui Hippolit când se abandonează somnului timp de patru nopți care îl mai despart de fericirea nupțială, four nights, will quickly dream away the time. Sau al lui Orsino din A douăsprezecea noapte, când sub hainele bărbătești ale Violei descoperă delicatețea sexului. Era acel limbaj aerian, distrat,  mai ușor decât vântul, mai parfumat decât vântul pe o pajiște primăvăratică, acel limbaj de vis, acel fel de a vorbi în rime, care este specific amanților fericiți din piesele lui Shakespeare, a acelor încântători amanți cărora Portia din Neguțătorul din Veneția le invidiază eleganta moarte de lebădă, a swan-like end, fading in music.

Sau poate era limbajul avântat care de pe buzele lui René zboară către cele ale lui Jean Giraudoux, e chiar limbajul lui Baudelaire în transcrierea strawinskiană a lui Proust, plin de ritmuri afectuoase și maligne care amintesc de clima blândă din anumite «interioare» proustiene, de anume peisaje morbide, toată toamna care umple sensibilitatea obosită a homosexualilor moderni. Ei îngânau, vorbind în franceză, nu cum se îngână în melodie, ci cum se îngână vorbind în somn – treceau accentul de la un cuvânt la altul, de la o nota la alta, cum fac Proust, Giraudoux, Valery. În glasurile lor acute și moi se simțea acel fel de gelozie lacomă cu care se degusta un trandafir ofilit sau un fruct prea copt. Numai că uneori exista și o anumită asprime în tonul lor, un anume orgoliu. Daca nu cumva este adevărat că orgoliul special al invertiților nu este decât partea cealaltă a umilinței (subl.n.). Ei înfruntă cu orgoliu fragilitatea umilită și subjugată a naturii lor feminine. Au cruzimea femeii, excesul crud al lealității eroinelor lui Tasso, acel ceva ce femeia introduce în natura umană, ceva sentimental, dulce și fals. Nu se mulțumesc să fie, în realitate, eroi răzvrătiți împotriva legilor divine – pretind să fie ceva în plus, eroi travestiți în eroi. Sunt ca amazoanele «deguisées en femmes».”[6] Descrierea  este memorabilă, lipsesc doar hermafroditele din pitorescul tablou. Crâmpeie din acest microunivers am cunoscut și eu în  anii ’90, ca procuror criminalist. Un univers aparte, ale cărui reguli nu semănau deloc cu cele ale majorițății moral-sexuale proclamate de preceptele vremii. Apelativele peiorative „poponar”, „bulangiu”  și „lesbiană” se foloseau cu un firesc  care astăzi te pot aduce în fața instanței de judecată  pentru discriminare. Stigmatizații erau vânați prin toaletele publice și prin parcurile lăturalnice, iar la poliție  ființa încă serviciul „Moravuri”. Moravurile s-au schimbat cu o repeziciune uimitoare și ceea ce fusese interzis a devenit un gest exhibat public cu fățișă tentă revanșardă. Le-am îngăduit, sfidând legile naturii, să se căsătorească între ei și să adopte prunci, neglijând astfel că distrugem  familia, celula de bază a societății (nu strâmbați din nas, formula trebuie dezvelită de învelișul ideologic!). Sigur, scopul reducerii natalității scuză mijloacele, pe fondul suprapopulării globului, însă s-a ajuns prea departe și mă tem că nu mai e cale de întoarcere. Și uite  așa, omul postmodern,  recunoscându-și  public greșeala, l-a chemat lângă el pe păcătosul  sexual de ieri   si a început să-i compună imnuri și ode de slavă. Ceea ce deunăzi era samavolnicie, s-a transformat, cu imens tam-tam propagandistic, în virtute. S-a trecut de la o extremă la alta, elogiindu-se multiculturalismul de toate felurile. Homosexualitatea a împărțit, ușor, ușor și  firesc, lumea în  două –  toleranții și intoleranții -, paradele  transgenderilor, cu nota lor de stridență, cacofonică adesea, s-au înmulțit, deși, noi, ăștia tradiționali, n-am apucat să batem strada în cârduri gălăgioase pentru a ne afișa normalitatea sexuală. De pildă, recent,  la București, mii de bărbați  și femei (sic!) au mărșăluit pe bulevard mărturisindu-și orientarea sexuală, în pofida faptului că nimeni nu le-a interzis-o… Ca să nu uităm că viețuim vecinic în patria lu’ Caragiale, mucenicul Gigi din Pipera a mânat pe Calea Victoriei  un  sobor de preoți ca să curețe de duhurile rele caldarâmul pângărit, chipurile,  de posedații LGBT. Le-a cântat Prohodul și  „atunci locuitorii  au ieșit să vadă ce a fost și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demoni, îmbrăcat și cu minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat. Și cei ce văzuseră le-au spus cum a fost mântuit demonizatul”[7]… Imagine de Ev Mediu în plină globalizare în țara căznită perpetuu între păcat și ispășire. Înspre vestul cu pretenții occidentale, la Timișoara, veneticul Samuel Fritz a tăiat  finanțările pentru festivalurile câmpenești ale inimilor și florilor, dar, în schimb, a avut grijă să finanțeze cu cincizeci de miare (lei, nu valută) o chermeză la care au participat două-trei cupluri de travestiți… Unde mai pui că destule guverne au organizat  referendumuri, chemând populația să decidă într-o chestiune asupra căreia exista răspunsul implacabil  al anatomiei și al creației divine. Să ignorăm oare că „sexul e o fatalitate fericită pe care nicio ingerință chirurgicală sau politică nu o poate întoarce din drum”[8]  ? De aceea, în actuala campanie agresivă, desfășurată sub semnul curcubeului, mă obsedează o remarcă malaparteiană: „Tu nu știi ce jigodii, ce ticăloși sunt pederaștii când își pun în gând să fie eroi ai libertății.”[9] Bleah, și am văzut în anii ăștia postdecembriști  atâția autoproclamați eroi ai libertății  încât mi s-a luat de democrație și de tot ce o însoțește demagogic…

––––––––––––-

[1] Curzio Malaparte, Pielea

[2] Ibidem

[3]  Așa se explică, poate, de ce romanul Pielea, apărut în anii ’50, a fost criticat  vehement de Biserica Romano-Catolică și trecut pe lista de lecturi interzise – Index Librorum Prohibitorum.

[4] Curzio Malaparte, Pielea

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7] Evanghelia după Luca, Cap. VIII, 32-37

[8] Sorin Lavric, QMagazine nr.241, iulie 2020

[9] Curzio Malaparte, Pielea