Demult, malul românesc al Dunării, la Islaz, era însoțit de o fâșie. Cât vedeai cu ochii. Ca un șarpe cenușiu ori negru, sau alb, în iernile troienite,  urmând cursul apei. Lat de vreo 2-3 metri și mereu arat. Brazdele, întotdeauna afânate și proaspete, miroseau a adâncuri răscolite. Când am mai crescut,  am  aflat că asta era granița, că acolo se termina țara mea. Dincolo de ea începeau ținuturile străinătății, adică ale dușmanului. Și, ca să îl ținem la distanță, cineva  a hotărât să marcheze astfel limita. Englezii  o numesc border și poate de aici a venit la noi cuvântul bordură, tot un fel de margine, de frontieră. În fine, d-ale universalității limbilor, ce mi-o fi venit ? Îmi imaginam eu atunci că dacă inamicul trece hoțește încoace, urmele sale se vor impregna în lospiile abia întoarse pe dos. Ori de câte ori  ajungeam  la fâșie, simțeam o stare imposibil de descris azi. Un amestec de teamă și fascinație, un  tremur interior mă înhăța și mă făcea să freamăt, inima o lua la sănătoasa și abia o prindeam dindărăt. Bătea să-mi spargă coșul pieptului. Dacă aș păși dincolo ?, mă îmboldea drăcușorul copilăriei. De câteva ori m-am lăsat în voia demonului și am călcat linia aceea  sacrosanctă. Tălpile mi se desenau în  brazda reavănă, ce contur clar aveau ! M-am speriat, m-am uitat în jur, ca nu cumva grănicerii să mă surprindă în flagrant de nesăbuință și am rupt iute o crenguță de salcie. Pe nerăsuflate,  am potrivit la loc bulgării atinși de mine și fâșia arăta  ca înainte, virgină și nepângărită. Nu mă mai putea da de gol în fața autorităților  vigilente și neiertătoare cu trădătorii de neam.

     Târziu am mai aflat că, de fapt, brâul acela, cu care țara se încinsese patriotic, avea alt scop: să-i împiedice pe români să fugă afară. Pentru ei se  ara întruna fâșia, nu pentru ceilalți, cum, naiv gândeam eu. În noaptea  tristei revelații n-am închis  un ochi. Cum să pleci din țara ta ca un dezertor, cum ?, mă întrebam prostește. Păi România mea era chiar Raiul, astfel mi se  părea în prima parte a vieții. De aceea, multă vreme am considerat fâșia, patria însăși, chipul ei sfânt, altarul la care, uneori, îngenuncheam și mă închinam.  Aplecat deasupra bulgărilor de pământ stropit cu sângele eroilor din cărțile de istorie, auzeam parcă strigătul la eternitate al stră, stră, străbunicilor noștri.

     Astăzi, cu  greu se mai zăresc  dârele de odinioară,  sunt îmburuienate  și secate, și puțini își mai amintesc că acolo se sfârșea vatra strămoșească. Acum, țara mea nu mai are nici început  și nici capăt, adesea nici cap, o întindere de câmpii, dealuri, munți, ape și văi mănoase și rodnice,  încăpute, cele mai  multe, în buzunarele veneticilor.