Alain Delon a ajuns la 82 de ani, însă starea sa de sănătate e mai șubredă ca oricând. Poate că tocmai situația în care se află acum l-a determinat să se mărturisească deloc smerit: „Voi părăsi această lume fără regrete. Viața nu  îmi mai oferă mare lucru. Am cunoscut tot, am văzut tot. Dar mai ales, urăsc  această epocă, mă face să vomit”. Citesc și recitesc vorbele astea cu valoare testamentară, încerc să-l înțeleg  pe celebrul actor francez, cel care, întrebat  cândva cui datorează cariera sa strălucitoare, a răspuns cu un firesc dezarmant: „Mamei, pentru că m-a făcut cu  fața asta !” Să fie doar  revolta  omului ajuns la vârsta nevolniciei, a vârstei de prisos? Ori poate e numai resemnarea muritorului silit de crunta scurtime biologică să se uite pe sine și să-și îndure capitularea? Caut să-i pricep răbufnirea, dezamăgirea, dezgustul… Când credeam că m-am afundat în nisipul mișcător al posibilelor explicații, Vasili Grossman m-a scos la liman. Ei bine, prozatorul ex-sovietic scrie că „lucrul cel  mai cumplit e să  fii un  fiu vitreg al timpului. Nu  există  soartă  mai grea decât a unui fiu vitreg, trăind nu în timpul său.(…) Timpul îi îndrăgește  numai pe aceia pe care el i-a generat, adică pe copiii lui, pe eroii lui, pe truditorii lui. Niciodată,  niciodată nu va îndrăgi  el odraslele timpului care a trecut, nici femeile nu-i iubesc pe eroii timpului care a trecut, după cum  nici mamele vitrege  nu îndrăgesc copiii străini.

Deci așa este timpul – totul trece, însă  el rămâne. Totul rămâne, numai timpul trece. Cât de ușor,  cât de fără zgomot trece timpul. Mai  ieri erai  atât de sigur pe tine, vesel, puternic, un fiu al timpului. Dar astăzi a  sosit alt timp, numai că tu n-ai înțeles-o încă.”[1]

Tulburătoare și seducătare deopotrivă remarca  romancierului născut  în cea mai fascinantă literatură universală. Vasăzică, Alain Delon  a devenit un „fiu vitreg” al timpului, a ieșit din intervalul său temporal atât de fast. Cum să accepți o astfel de trădare, o astfel de infidelitate din partea timpului care te-a  ridicat în slăvi și te-a purtat în glorie opt decenii? Și dintr-odată să te lase din brațe, în favoarea altor prunci răsfățați, arvuniți și ei proniei cerești,  asemenea ție, cel de odinioară… Cum să  nu urli,  cum să nu-ți fie silă de nestatornicia epocii? Într-adevăr, după 60 de ani, omul simte tot mai acut  nevoia să vomite, și are toate motivele,  fiindcă  soarta îl abandonează fără  remușcări, fără păreri de rău. Netrebnica !

Dar fiecare dintre  noi este inevitabil un Alain Delon, mai întâi copii preferați ai timpului lor, iar mai apoi vitregi… De parcă am avea încotro.

                                                  *

Alții, Gabriel Liiceanu, de pildă, se maimuțărește lamentabil, trăgând cu dinții de un timp ce nu-i mai aparține și pe care îl siluiește necontenit, cu o fervoare îngrețoșătoare. Ultima-i  samavolnicie  e solidarizarea cu un cretin în jurul unei obscenități ce se dorește, în  mintea filosofului,  un coagulant al imediatului nostru  destin istoric. Cumva și isteric? Sudalma cu pricina i-a produs un virulent orgasm intelectualo-civic septuagenarului bântuit profitabil de strigoii anticomunismului taliban, care nu ratează nicio ocazie să-și  dea jos măștile înșelătoare, purtate cu emfază de tribun roman ani de-a rândul. Mai mult, individul și-a pus iarăși haina de vidanjor  al haznalei bulevardiere și visează la o revoluție a  „muiștilor”, a huliganilor. Însă nu doar el are fantezii scabroase, ci și eu, așa că mi-l închipui pe moralistul fără de morală pirogravat pe frunte cu cele patru litere buclucașe: MUIE. Adică „Manipulare-Uzurpare-Indignare-Exasperare.(…) Proprietatea ei (a înjurăturii n.m.) nevitriolantă îmi permite s-o rostesc fără să roșesc.” Păi la câte ticăloșii a girat pitulat în brăcinarul grobianului Traian Băsescu, de ce s-ar mai rușina la o asemenea candoare? Unit în înjurătură[2] cu toți derbedeii ieșiți din caverna postdecembistă și stârnit în deocheate frenezii sexuale, specialistul în lichelism pare un voayorist libidinos și toată zbaterea lui de a se agăța cu limba de acele ceasornicului provoacă scârbă și compasiune. Plăcerea de a se alătura fanatic și caraghios „tefeliștilor” îmi aduce aminte de o povață primită de mine în tinerețe de la un bătrân țăran din Teleorman: „Ai grijă, copile, dacă ții laolaltă un câine și o gâscă, se prostește câinele,  nu se deșteaptă gâsca!”

Fiu vitreg al decenței, desăvârșit în tainele manipulării  și uzurpării, saltimbancul solemn al pieței ignare indignează și exasperează, semn că n-a înțeles că timpul care l-a generat a trecut…

–––––––––––––––

[1] Viață  și destin

[2] Articolul  se numește Înjurătura care ne unește (Contributors.ro)