În lunile de suferință ale mamei, m-am tot gândit la pilda cuviosului Porfirie Kavsokalivitul[1], doar-doar oi înțelege nemiloasa fatalitate. N-am reușit, recunosc, și nu cred  că voi  reuși vreodată,  indiferent  de  încercările  vieții. Ei bine, în adolescența  sa, pe la 16  ani, viitorul mare duhovnic al Athosului  s-a   rugat Celui  de  Sus să-l blagoslovească cu  o boală grea, cu un cancer adică, „ca să mă doară pentru iubirea Lui și să-L slăvesc în durere.” Multele boli  de mai apoi  l-au  determinat să mărturisească: „Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat multe boli !“ și că  „mă doare mult, sufăr, dar este frumoasă boala mea. O simt ca o iubire a lui Hristos. Mă  străpunge la inimă și-i mulțumesc lui Dumnezeu. Este pentru păcatele mele”. Spre bătrânețe, monahul s-a pricopsit cu un cancer la hipofiză, moment  în care s-a destăinuit smerit: „Acum nu-L rog pe Dumnezeu să ia înapoi ce l-am cerut. Mă bucur că o  am, ca să fiu  şi eu părtaş la Pătimirile Lui, din multa mea iubire. Pentru aceasta, nu mă rog la Dumnezeu  să mă  facă bine. Mă rog să mă facă bun.”

Cât  a  zăcut  la  pat, n-am auzit-o pe mama să se  roage astfel. Nu, ea voia să se facă bine  și  atât, pentru că ăsta  era lucrul  cel mai bun pentru ea și pentru noi. Poate  că de  aceea  a și luat-o atât  de repede  Marele Stăpăn. Poate, deși nici Porfirie n-a supraviețuit cancerului pe care și l-a dorit cu  fanatică  fervoare religioasă. De atunci, mama îmi apare în vis mereu necăjită și îmbufnată, incapabilă să priceapă de ce tocmai ei i s-a ursit  necruțătoarea boală. Deși știu că „viața de după moarte e lipsită  și de  somn. Asta  dacă nu cumva e doar somn, iar visul unui trecut de mult dispărut  rămâne veșnic  laolaltă cu cel trecut la cele veșnice.”[2]

Din  întâmplarea cu pricina, m-am ales cu o întrebare ce nu-mi dă pace: e posibil să rămâi bun când nu ești bine ?

                                                   *

 Aflu, ce-i drept cam târziu că „sentimentele pot deveni cea mai mare problemă  din viața  omului.”[3]  Da, fiindcă  „nu numai forța altor oameni te poate distruge, ci și slăbiciunea lor. Oamenii slabi nu sunt inofensivi. Slăbiciunea lor s-ar putea dovedi punctul lor forte.”[4] Însă  cine e în stare să-și smulgă inima din piept și să se transforme într-un monstru rațional?

                                                   *

Pavel Șușara[5] dă cea mai exactă definiție  a fericirii: „Este ceea ce tocmai ratezi așteptând să apară”. Ratarea, ca chip al fericirii…

                                                            *

 „Cine nu e mizantrop la 40 de ani înseamnă că nu a iubit niciodată oamenii”, crede Chamfort[6]. Chiar, pe la ce vârstă am devenit eu mizantrop ? Sigur până la 30 de  ani. Am vădit precocitate, vasăzică… Păi și atunci, când am mai avut timp să-mi iubesc semenii ? Dar i-am iubit vreodată ?

                                                   *

Cică, zice același Chamfort,  „gândirea consolează tot și vindecă tot. Dacă uneori gândirea vă face rău, cereți-i remediul pentru răul pe care vi l-a făcut și vi-l va da imediat.” Să consoleze,  să vindece gândirea orice beteșug, inclusiv al  sufletului ? Mă îndoiesc, de vreme ce „inima are rațiuni  pe care rațiunea nu le cunoaște.[7] Și cum să apelezi la gândire  ca să te doftoricească de bolile simțirii ?

Că  abia ce franțuzul ne lămurise că „nu e adevărat ce spune Rousseau citându-l pe Plutarh, că pe măsură ce gândești mai mult, simți mai puțin; dar e adevărat că pe măsură ce judeci mai mult, iubești mai puțin. Foarte puțini oameni te vor pune în situația de a găsi excepția de la această regulă”.

Ehe, la ce risipă  de vorbe se mai dedau și filosofii în strădania   lor  de a despica   firul în patru, de a explica  inexplicabilul. În locul lor, un sfat i-aș da unui  tânăr: „Să nu  irosești  cuvintele, o  să ai nevoie  de ele[8] !” Câți m-ar  înțelege ? Ieșit din adolescență, nu vrei decât un singur  lucru: să cucerești lumea ! Și cum altfel, dacă nu prin cuvinte ? Ceva mă obsedează totuși – cugetarea chamfortiană, cum că judecata în exces atrofiază organul iubirii…. Oare așa să fie ? Mă tem să-mi răspund.

                                                   *

După trei povețe total desuete azi – virtutea și indiferența față de opinia publică; bucuria de a munci și indiferența față de părerea celuilalt despre munca ta; grija  pentru sănătate și indiferența față  de viață, în general -, moralistul din „Hexagon” își schimbă brusc discursul și devine radical: „Război  castelelor, pace colibelor!” Cum naiba, că doar ne împuiase capul cu  indiferența față de orice, aproape ?!

––––––––––––––––––––––-          

[1] 1906-1991

[2] Philip Roth, Indignare

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] În interviul acordat lui Florian Saiu (Caiete critice  și Evenimentul zilei)

[6] 1741-1794

[7] Blaise Pascal, 1623-1662

[8] Andrei Crăciun, Aleea Zorilor