MOTTO:

          „Mă tem de ziua în care cuvântul patrie sau republică  nu va mai putea fi scris decât încadrat între ghilimelele ridicolului.  Așa cum, în conștiința poporului, a ajuns să fie scris frumosul idol și ideal democrație.”

                                                                              I.D.Sîrbu[1]

 

          În ciuda zăludei și perfidei corectitudini politice de azi, n-am  de gând să-mi înăbuș patriotismul sub lozincile globalismului deșănțat. Nu, nici pomeneală ! Voi rămâne până la moarte un român care-și iubește  țara și limba mai presus de orice. Tata-mare m-a învățat demult, deși habar n-avea că o face, că neamul e totul. Neamul lui de robi ai pământului, talpa pe care se sprijinise România ca să devină Mare. Poate de aceea ochii i se umezeau ori  de câte ori vorbea despre Rege, la care se  rezuma  întreaga sa istorie de țăran simplu. Mai târziu, manualele școlare și cărțile mi-au întărit rădăcinile de urmaș al vitejilor eroi Decebal, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Vlad Țepeș și câți alții. Propaganda comunistă  a exacerbat acest sentiment, însă, în comparație cu emascularea de românism de astăzi, era preferabilă cântarea pe tonalitățile înalte de atunci a obârșiei noastre  părelnic providențiale.

De la o vreme, de când  cu diktatele bruxelleze, atenți, exagerat de atenți!, să nu cumva să afectăm sensibilitățile altora, ne ferim ca dracu’ de tămâie să ne arătăm străinătății  ca români, cu defecte și calități, ca fiece nație. Tancurile uniformizării  instituționale și ale nimicirii conștiinței naționale ne-au strivit ca pe niște gândaci scârnavi, transformându-ne în europeni  de mâna a treia… Așa că  va trebui degrabă să ne recuperăm  românismul, altminteri vom pieri în creuzetul multiculturalismului plănuit de păpușarii mondiali ai dezmembrării statale. Tocmai de aceea mă tem că, deocamdată, nu mai e posibilă scena povestită de Nikos Kazantzakis în Raport către El Greco: „Îndată ce m-a înscris la școală și m-a instalat, tata s-a îmbarcat pe un caiac și a plecat în taină spre Creta, la luptă. Uneori îmi trimitea câte un răvaș, scris pe un petic de hârtie care mirosea a praf de pușcă: «Îmi fac datoria, mă lupt cu turcii, și tu ai de luptat, ține-te bine și  nu te lăsa momit de francezi, sunt niște câini la fel ca turcii. Nu uita că ești cretan și că mintea nu e a ta, ea aparține Cretei, ascute-ți  mintea cât poți mai bine, ca într-o zi s-o pui în slujba eliberării Cretei. Dacă n-o poți ajuta cu arma, ajut-o cu mintea: e și asta o armă ca oricare alta. Înțelegi ce-ți poruncesc ? Spune-mi: Înțeleg !

Atât pentru azi, pentru mâine  și pentru totdeauna. Să nu mă faci de râs !»”

Ehe, eliberarea României… Sper și mă rog să prind ziua destrămării  odioasei Uniuni Europene, acest „funebru laborator al speciei umane”[2] în măruntaiele căruia ne-am lăsat măcinați și umiliți. Da, fiindcă „locul României nu este alături de acest monstru hidos, în care popoarele consumatoriste, luate ostatice de politicienii corupți pentru a fi puse la dispoziția băncilor, a încheiat un ciclu morbid în care «ultra-liberalismul» postcapitalist, înaintea ultimei metamorfoze, precum un vierme malefic, își consumă gazdele cu moderație, pregătindu-se încet pentru o nouă  ordine, un nou început… ultimul sfârșit.”[3] Iar de va fi să apuc o asemenea clipă izbăvitoare, îmi voi anunța strămoșii răposați în felul părintelui marelui scriitor grec, părtaș, în 1898, la  descătușarea Cretei: „Tata s-a oprit lângă un mormânt sărman, o moviliță boltită  de pământ, cu o cruce  de Iemn, cu numele șters de vreme. Tata și-a scos mantilia de pe cap, s-a aplecat deasupra mormântului, a scormonit cu unghiile și a făcut o scobitură în formă de pâlnie; și-a apropiat gura cât a putut mai mult și a strigat de trei ori cu glas din ce în ce mai tare, urlând, în cele din urmă:

– Tată, a venit ! Tată, a venit ! Tată, a venit !

A scos din buzunar o sticluță cu vin, I-a vărsat picătură cu picătură, așteptând de fiecare dată să o soarbă adâncul pământului. Apoi a sărit în picioare, și-a făcut cruce și s-a uitat Ia mine. Ochii îi străluceau.

– Ai auzit ? m-a întrebat el, gâtuit de emoție, ai auzit ?

Am rămas tăcut, nu auzisem nimic.

– N-ai auzit ? a continuat să zică tata, mânios. Oasele lui au trosnit.”

Și de nu va fi să fie, le  poruncesc testamentar copiilor și nepoților  mei să  picure vinul dezrobirii în vatra străbunilor lor și să le strige că a venit ceasul astral al mântuirii României ! Ați înțeles ? Doamne, deja simt cum îmi trosnesc oasele!

––––––––––––––––––––––

[1] Jurnalul unui jurnalist fără jurnal

[2] Mihai Șerban, Manifest. Cartea neagră a României

[3] Ibidem