L-am cunoscut în urmă cu aproape patru decenii, el fiind medic, abia transferat la Islaz, iar eu, elev la liceu. Repartiția îl adusese din Beiușul lui natal tocmai la capătul țării, dimpreună cu acel aer occidental reconfortant  al ardeleanului sadea. Un timp a fost și „felcerul” echipei Sănătatea  din Turnu Măgurele, unde jucam libero, și ne însoțea prin județ la aprigele meciuri de fotbal. Uneori, ca să scap de muncile agricole, îmi dădea scutiri medicale, iar alteori se băga la miuțele noastre și nu o făcea deloc rău, cu fuleul său de sprinter veritabil. Un om de-o bunătate rară, generos și curat sufletește,  rămas să-i doftoricească  pe țăranii  din satul bunicilor mei până în cea din urmă zi. Oricând și oricum, Ghiță Balint le trecea pragul cu zâmbetul lui senin și întremător ca să-i vindece de boli sau de spaima bolilor  și mulți dintre islăzeni  nici nu-i știau numele. Ce mai, o adevărată instituție de sănătate publică rurală, ivită pe neașteptate la vărsarea Oltului ! Îi ziceau  doar atât, „Doctoru’ ”, restul era de prisos. Habar n-am câți  medici de țară or mai fi azi în România care să stea 40 de ani în același loc, dar Ghiță Balint a făcut-o  cu o  pasiune  și cu o pricepere rare.

     Dumnezeu să te odihnească în tihnă  veșnică și iartă-mă că nu te-am mai căutat  de atâta amar de vreme, însă m-am luat prea în serios cu ale mele și am uitat că  suntem muritori cu  toții, inclusiv  cei în halate albe !