În urmă  cu 80 de ani, Giovanni Papini, spiritul care mi-a influențat decisiv tinerețea,   aduna într-o carte – Gog – mai multe povestioare, toate rodul închipuirii sale. Una dintre  aceste ficțiuni este despre o insuliță, a cărei ciudățenie sta în aceea că șefii recunoscuseră, de ceva  vreme, că ciotul de stâncă  răsărit între ape „nu poate hrăni decât un număr anumit de locuitori: exact șapte sute şaptezeci. Pământul, în mare parte muntos, e steril și în mare nu se găsesc prea mulți pești. Din afară nu poate veni nimic, deoarece nimeni, după ei, n-a mai debarcat în insulă și nepoţii primilor emigranți au uitat arta de a construi vase mari. Drept consecinţă, adunarea șefilor a promulgat, din timpuri imemorabile, o lege foarte ciudată: de fiecare nou-născut trebuie să moară cineva, în așa fel încât numărul locuitorilor să nu treacă niciodată de șapte sute șaptezeci. Cred că e o lege unică pe lume şi pe care consiliul celor bătrâni, compus din vrăjitori și din războinici, o păzește cu severitate. Ca în toate ţările din lume, naşterile întrec numărul celor morți de moarte naturală, altfel încât, în fiecare an, zece sau douăzeci din aceşti nenorociţi, despărţiţi de lume, trebuie să fie ucişi de trib. Teama de foame i-a făcut pe acești oligarhi să inventeze un sistem de recensământ foarte elementar, dar precis. O dată pe an, primăvara, adunarea se reunește şi se citeşte lista celor născuţi şi a celor morţi. Dacă sunt, de exemplu, douăzeci de naşteri și opt morţi, trebuie să fie sacrificaţi doisprezece oameni vii, pentru salvarea comunităţii. O bucată de vreme, mi s-a spus, erau trimiși la moarte cei mai bătrâni, dar cum consiliul şefilor e format în mare parte din bătrâni, aceştia au făcut în așa fel, recurgând la nu ştiu ce vicleşug, ca moartea să fie trasă la sorți. Fiecare locuitor posedă o tăbliţă de lemn, unde e înscris, printr-un desen sau prin hieroglife, numele său. Când sosește ziua teribilă, aceste tăbliţe sunt adunate în fundul unei bărci îngropată în faţa consiliului, unde sunt amestecate cu o vâslă, de către vrăjitorul cel mai bătrân. Apoi se dă drumul unui câine, dresat pentru acest scop, care se coboară în barcă, apucă una dintre tăbliţe, o dă vrăjitorului și repetă această operaţie ori de câte ori este nevoie. Victimelor li se acordă trei zile, să-şi ia rămas bun de la familiile lor și să dispară cum le place mai bine.  Dacă după trei zile a rămas vreunul  care n-a avut curaj să se sinucidă, e prins de către patru oameni, aleşi printre cei mai voinici, închis într-un sac de piele, împreună cu câteva pietre, și aruncat în mare.

Astfel povestit, lucrul apare simplu, şi, până la oarecare punct, logic. Dar trebuie să trăieşti, cum am făcut eu, o vreme oarecare printre acei oameni, ca să ai o idee despre grozăvia acestei legi şi despre toate consecinţele tragic-groteşti, pe care le poartă în sine. Mai întâi, orice femeie care bagă de seamă că a rămas însărcinată, se închide în coliba sa şi nu îndrăzneşte să se mai arate nimănui. E un duşman şi toţi ar urî-o. Orice copil  care e gata să se nască e o amenințare pentru cei născuţi, un pericol totuşi, nici mama sau tatăl nu pot fi liniștiți, căci soarta poate să cadă pe unul dintre ei – cum s-a întâmplat  adeseori – și ei să dispară, spre a face loc fiului lor. Rezultă de aici că femeile sterile sunt cele mai onorate şi bărbații nu se decid să se căsătorească decât atunci când sunt siliți s-o facă.

În afară de aceasta, asasinatele sunt destul de răspândite în insulă, deoarece asasinii propun astfel să contrabalanseze numărul nașterilor şi să se sustragă, cel puţin pentru câtva timp, surprizelor teribile ale soartei. În călătoriile mele n-am văzut nimic mai lugubru decât adunarea în care se procedează la desemnarea celor ce trebuiesc sacrificaţi spectrului foametei. Am asistat la una dintre aceste adunări şi deși nu sunt altceva decât un sentimental, mi-a rămas în suflet o senzaţie penibilă. Cu câteva zile înainte, unii încearcă să se ascundă în grotele din insulă, sperând să se sustragă astfel primejdiei. Dar insula e mică şi supravegherea interesează pe toţi, deoarece absența unora măreşte riscurile celor prezenți. Unii sunt târâți cu forța la adunare şi i-am văzut zbătându-se furioşi, ca să nu fie siliţi să depună tăbliţa care poartă numele lor. De data aceasta, nu erau decât nouă indivizi de prisos şi-am băgat de seamă că niciunul dintre ei nu primea cu resemnare sentinţa sorţiului. O femeie tânără se agăţa cu disperare de genunchii șefilor, implorând milă. Avea, mi se pare, un copil încă mic și se ruga plângând să-i mai îngăduie să mai trăiască măcar un an, să nu-l lase singur. Un om bătrân declara că era grav bolnav şi că ar libera în curând tribul de povara existenţei sale, dar implora graţia de a fi lăsat să moară de moarte naturală. Un tânăr se ruga stăruitor, cu voce tare, să fie iertat de moartea imediată, nu pentru el, spunea, ci pentru că era singurul sprijin al unei mame bătrâne şi al celor trei fraţi, încă incapabili să lucreze. Doi părinţi ţipau sălbatic, pentru că printre cei ieșiți la sorţi era cel mai mic şi mai frumos dintre fiii lor. O tânără implora să aștepte măcar până la căsătoria sa, deoarece trebuia să se mărite peste câteva zile şi nu voia să moară până să-și fi îndeplinit promisiunea solemnă făcută viitorului său soţ. Un bătrân din consiliu încerca să se salveze, proclamând  că el singur cunoștea anumite  secrete necesare tribului şi că dacă îl vor ucide, va muri fără să le destăinuiască cuiva și aceasta ar fi răzbunarea  sa.

            Timp de trei zile nu se auziră în toată insula decât plânsete şi bocete. Dar legea e inexorabilă și nu admite amânări sau scutiri. Într-un singur caz unul dintre cei sortiţi poate fi salvat : dacă un altul primește să moară în locul  său. Dar, după câte mi s-a spus, aceasta nu se întâmplă aproape niciodată. A treia zi, șapte dintre cei condamnați  își găsiră singuri moartea, în mijlocul ţipetelor rudelor și prietenilor, și în zorii celei de a patra zi numai doi saci  fură aruncaţi în mare, în prezenţa întregului  popor tăcut. Observ totuși că cei scăpaţi începeau să-și vină  în fire și că feţele erau mai senine : un an de viaţă sigură se afla înaintea lor.”[1]

Ca și înaintea  noastră, numai că  anul  ce ni se așterne în față va fi bântuit de spaime, mai avem până ce vom zâmbi din nou, eliberați de groaza morții…

O pagină mai încolo, sclipitorul florentin stă de vorbă cu un  reprezentant al asociației Friends of Mankind și așa află ceea ce știm și noi acum mai abitir ca altădată: „Creşterea continuă a omenirii este contrară bunului mers al omenirii însăși. Oricât încearcă industria, agricultura şi politica colonială să compenseze deficitul, e limpede că după câtva timp va fi o disproporţie prea mare între banchet şi numărul oaspeţilor. Malthus avea dreptate şi singura sa greşeală a fost că a crezut dezastrul prea apropiat. Desigur, natura, sub forma de cutremure, erupţiuni vulcanice, epidemii, foamete şi războaie, se îngrijește de decimarea periodică a neamului omenesc. De asemenea, traficul automobilistic, comerțul cu stupefiante, înmulţirea sinuciderilor contribuie, de câtva timp, la reducerea numărului de locuitori ai planetei. Dar toate aceste providențe  – ca să le zicem așa – nu reușesc să țină piept creșterii numărului nașterilor – fără să socotim că acestea constituie, pentru victime, forme de suprimare prea dureroase.

Care e remediul ? Chiar dacă n-am ajuns la foamete, e aproape momentul când porțiile noastre vor fi reduse. Și atunci intervine Fom. Aceasta își propune să accelereze, în mod rațional, dispariția celor mai puțin demni de a trăi. Asociația noastră s-ar putea numi în prima sa perioadă – Asociația pentru euthanasia nebănuită. Inconvenientul flagelurilor naturale –  ca epidemiile și războaiele – este suprimarea tinerilor, a nevinovaților, a celor puternici. Dar dacă e nevoie să ușurăm pământul, e drept ca înainte de toate să-i eliminăm pe cei inutili, pe cei periculoşi sau pe cei care au trăit destul. Cutremurele şi holera sunt oarbe: noi avem ochi şi încă ochi buni. Asociaţia noastră îşi propune, deci, să grăbească, în mod blând şi discret şi în cea mai absolută taină, stârpirea celor slabi, a celor infirmi incurabili, a bătrânilor, a imoralilor şi a criminalilor; toţi, fiinţe care nu merită să trăiască sau trăiesc pentru a suferi, ori impun societăţii cheltuieli grele.

Mijloacele de care ne servim sunt dintre cele mai perfecte: otrăvuri care nu lasă urme, injecţii cu doze mari, de gaze anestezice sau toxice. Din asociaţia noastră fac parte mulţi medici, infirmieri şi servitori, care se găsesc în condiţii foarte favorabile pentru îndeplinirea acestor acte umanitare şi rezultatele sunt excelente. Dar avem şi concursul a numeroşi particulari, care sunt gata, cu toate precauţiile necesare, să suprime un prieten, o rudă sau chiar simpli necunoscuţi. Morala publică, orbită de vechile superstiţii, n-a ajuns încă să recunoască sau cel puţin să tolereze activitatea noastră binefăcătoare și de aceea suntem siliţi să lucrăm în cea mai desăvârşită taină. Niciunul dintre noi n-a fost descoperit până acum. Și, în ciuda piedicilor, statistica mortalităţii arată că de când s-a constituit FOM, opera noastră filantropică n-a fost inutilă.”[2]

Nu că seamănă născocirile  uriașului scriitor italian cu întâmplarea iscată prin eliberarea virusului asasin și  gonirea lui în lumea cea largă și nătângă?

–––––––––––-

[1] Povestea insulei

[2]FOM