Motto:

 „Au făcut copiii noștri dinți,

Mușcă din bunici și din părinți”

    Tudor Gheorghe

 

 

   Am scris deunăzi despre „gorila politică”, sperând ca demența  din anii ´30 să nu se repete, deși istoria are obiceiul ăsta prost  de a se întoarce  în timp, mânată  de o sturlubatică nostalgie. „În aer plutesc miresmele lumii noi – spunea  un personaj de atunci. Numai bătrânii nu le simt, nu sunt capabili să le simtă fiindcă nările lor sunt înfundate cu călușii trecutului… Dar tineretul vrea altceva, cu orice risc !”1 Și de aici a pornit rebeliunea legionară, din astfel de crezuri radicale, din cuiburile acelea criminale, pline de tineri deciși să  schimbe lumea. Să nu trecem cu vederea, între cauzele terifiantelor asasinate înfăptuite de discipolii Căpitanului, și pasivitatea bătrânilor, prea resemnați  și comozi în a se opune fiarei politice. Așa că,  haideți să ne desfundăm nările și să-i îndemnăm la moderație pe copiii străzii. Cu orice risc!

 Astăzi, alți tineri, la fel de înfierbântați, vor să prefacă rânduielile, dar fără bâtă și pistol. Deocamdată. Se mulțumesc numai cu proteste pașnice și spontane, în afara legii. Cohorte de studenți, folosindu-se  – culmea ! – de gratuitatea transportului oferită de chiar „ciuma roșie”, au asaltat capitala. Fără să vreau, mi-au țâșnit  din memorie  cuvintele directorului Institutului de Filologie  Română „A. Philippide” din Iași, Bogdan Crețu2 (admirabil  interviul din Evenimentul zilei !): „studentului român îi lipsește «spiritul critic». Cel mai dificil este să-l obișnuiești să gândească pe cont propriu, să deprindă acea facultate  obligatorie pentru oricine vrea să își deschidă un drum al său, în orice domeniu”. Așa îmi explic de ce s-au simțit ei atât de bine în conglomeratul  amorf din Piața Victoriei – s-au identificat prin alții.

Cineva, deranjat de rezultatul scrutinului din decembrie 2016, i-a incitat avzârlindu-i în stradă, doar, doar s-o echilibra cât de cât balanța politică. I-aș aminti înaltului instigator că „Băieții sunt buni, negreșit, dar precum azi  te felicită și te sărută, pentru că le convine linia ta de conduită, mâine, dacă nu vei mai fi pe placul lor, tot ei  o să-ți spargă geamurile dacă nu și capul”.3 Organizarea marșurilor din București și de aiurea are prea puțin legătură cu felul nostru a de fi – instinctiv și improvizat. Destui sunt de părere că multinaționalele străine s-au poziționat logistic în spatele revoltei. Marile corporații ar fi, cică, enervate de măsurile fiscale din programul de guvernare și nu vor să-și piardă  privilegiile discriminatorii. Posibil, habar n-am, putem urzi scenarii la nesfârșit, suntem inepuizabili în născocirea de planuri. Știu, totuși, că „România este o țară semicolonială”, aflată în „situația  semicolonială a republicilor petroliere central americane: Mexic, Panama, Venezuela etc”. Însă o astfel de țară  se „bucură aparent de neatârnarea politică formală, dar este dependentă economicește și socialmente de alte forțe internaționale”. Mărturisirea îi aparține lui Petre Pandreași datează din 1945, pentru ca tot el să ne lase moștenire niște vorbe profetice: „Destinul nostru de la 1880 până azi a fost determinat  de petrol și de lupta internațională declarată în jurul prețiosului lichid, mai prețios pentru tehnica modernă, decât sângele care se varsă tot mai des, în ultima vreme. Războiul se  poartă pe valuri de petrol, cum spunea lordul Curzon. Din  această cauză, mica Românie a căpătat o deplorabilă și «importantă» situație internațională. Take Ionescu a fost decretat «marele european…» de la Ploiești fiindcă se afla în slujba lui Rockefeller, iar ziarele pariziene (care slăveau pe ploieștean) erau  subvenționate de magnatul  american.  În  Memoriile  atât  de lucide ale Sabinei Cantacuzino  se consemnează anumite secrete ale Curții Regelui Carol I, relative la stipendiile primite de avidul avocat și de partidul său nesățios și miriapodic (ca o caracatiță) de la agenții lui Rockefeller.

Rapoartele consulilor și plenipotențiarilor străini au consemnat detalii uimitoare. Toți takiștii au avut destin identic.

În arhiva de la Quai d’Orsay, deschisă cercetărilor istorice, se găsește un material senzațional. N. Titulescu a sfârșit ca avocat al Canalului de Suez.

Am strâns și eu mult material statistic și economic în jurul petrolului, considerat ca motor al evoluției țării noastre din ultima jumătate de veac. Constelația noastră politică și zig-zagurile de politică externă și internă au fost hotărâte până în amănunte – de  satanica problemă  a petrolului. Când  Victor

Iamandi a arestat pe Nae Ionescu, i-a găsit 22 milioane de lei în casa de bani Wertheim – dintr-o catedră de metafizică ! Nemții făceau războiul și aveau nevoie de petrol. (…)

La noi, se face sociologie universitară cu australieni sau cu  polinezieni, «mentalități primitive» durkheimiene, sau comentăm după schemele sombartiene, iar oul lui Columb al  evoluției naționale se află, lângă noi, pe Valea Prahovei. Din cauza «aurului negru» purtăm  și suportăm războaie și necazuri: destin de țară semicolonială, cu aparență de autonomie și cu realități, care se decid la masa verde a trusturilor internaționale  sau a marilor puteri.

 Epoca glorioasă a neatârnării noastre politice a fost între  1821 și 1880. Am avut pe Tudor Vladimirescu, pe Popa Șapcă,  pe C .A. Rosetti, pe Câmpineni, pe o parte din Brătieni, Unirea Principatelor, pe Carol I, Regatul. Într-o jumătate de secol.

Pe urmă a venit meciul internațional pentru petrol. De  atunci suntem pierduți: nu facem istorie, nici măcar istorie internă, ci suntem subiect de istorie mondială, un fel de troglodiți  sau de negri goi, cu joben pe cap…

Printre noi, se găsesc mereu unelte oarbe cu panaș, cum a  fost sub trei dictaturi. Oamenii de atunci au reapărut.

Concluziile mele sociologice și politice sunt pesimiste. Mă enervează cumplit rățoielile optimiste ale oamenilor noștri de  stat, slugi galonate, care nu au curajul de a spune fățiș ceva  despre elementele dramei locale. Aceste elemente sunt de natură obiectivă. Nimeni nu poartă vreo vină și nimeni nu poate schimba ceva. Cunoscând lucrurile exact, ne putem resemna la înțelepciune, prudență, modestie, ceea ce preîntâmpină greșeli catastrofale, așa cum a fost cazul automareșalului Antonescu și al colaboratorilor săi improvizați”.

Astăzi se vorbește că  banii lui Soros i-au scos în piață pe nonconformiștii cu smartphone. „Oul lui Columb” nu mai este „murdara păcură” care ne-a stricat destinul, ci scutul de la Deveselu și statutul de membru al Uniunii Europene. Și nu unul oarecare, de vreme ce în apropiere  e trasată granița cu Rusia, dușmanul  de moarte al Apusului, de unde și importanța  regională a vetrei traco-dacice. Or, „Sistemul capitalist este ca un sistem solar. Planetele minore au intrat în orbita soarelui și sunt conduse după legi  newtoniene. Aici a văzut just cel dintâi Dobrogeanu-Gherea, pilda morală covârșitoare a țării noastre ideologice, compusa din teoreticieni moftangii, care nu știu și nu pot uni teoria cu practica și nu pot avea viziuni globale. Teoreticienii trăiesc în turnul de ivoriu, iar practicienii sunt semidocți abuzivi ori proști solemni”.5

 Nu e nimic nou în devenirea României, iar „sistemul solar” în care am picat ne dictează mișcarea de rotație și nu numai. De aceea, principalele  ambasade occidentale de la București au reacționat prompt și dur, punând la colț Guvernul Grindeanu, le-a iritat erezia bietului satelit valah. Reacția seamănă insuportabil cu cea din perioada referendumului de demitere a toxicului Traian Băsescu, lacheul străinătății și groparul demnității noastre naționale timp de un deceniu.

 „Noi, românii – constata profesorul Basil Munteanu6 în 1943 -, reprezentăm un  complex de aluviuni, de virtualități,  pe care nu am avut putința să le  topim integral. Suntem complecși, nu am ajuns la unificare. Pentru a lămuri acest proces vast și dureros, avem nevoie de un termen de comparație care nu poate fi decât Franța”. Procesul de unificare este lipsit de finitudine și azi, ca oricare întreprindere  românească, dar termenul de comparație a devenit altul – SUA,  nu Franța. S-au scurs opt decenii și „Gândim, clădim și scriem pitic”,  ne este în continuare frică de „columna uriașă”, cum ne mustra George Călinescu. De la o vreme, alții gândesc pentru  noi, ordonanțele vin mereu din cancelariile altora, bogățiile nu ne mai aparțin, corporatismul planetar  ne-a transformat într-o îngrămădire de mall-uri și cluburi, prizărite de „maimuțele cu  scăfârlia crudă”.7

 O săptămână și ceva, zeci de mii de mitingiști, îndeosebi puberi, au ocupat spațiul din fața Palatului Victoria și au bătut tobele. S-au vrut cool, o sofisticăreală bulevardieră prin care să ne arate distincția dintre  ei și noi, ăștilalți, neînregimentați ideologic și profesional, „cu nările înfundate”. „Urăsc cu disperare pe micul burghez român lipsit de orice pic de idilă, de suavitate sufletească, leneș în meserie și semidoct în cultură, imperios în politică.

 Catastrofa actuală a României vine de la generalizarea și de la imperialismul acestei clase, de la dominația ei efectivă în politică și în stilul de cultură al țării mele”8 – ricana Petre Pandrea. Curând, clasa cea nouă  ieșită în stradă, va domina imperialist politica și cultura țării mele, o simt  deja și mă sperii. Căci „Nu există pe lume animal mai crud și mai sălbatic ca omul și  îndeosebi omul care se crede mai cinstit și fără cusur, care n-a suferit și n-a păcătuit încât nu e în stare să înțeleagă un țipăt al inimii, o patimă și să ierte!… Iată eu n-am simpatii speciale pentru Utalea, cum nu-mi plac în general oamenii de afaceri pe care îi pun într-o oală cu borfașii”.9  (Observ că periculoasa prejudecată încă  dăinuie, omul de afaceri este privit pe mai departe ca borfaș, ca tip al fărădelegii, ahtiat după câștiguri obscene. Prejudecata este și oficială, de vreme ce reprezentanții de vârf ai înteprinzătorilor autohtoni de succes  zac prin închisori. Când  vom conveni că orânduirea capitalistă are ca ideal  îmbogățirea cu  orice risc ? Îndeosebi prin coruperea funcționarilor publici, căci banii sunt în mâna statului, iar ca să-i capeți, ești silit să ungi mecanismul clădit pe cerere și ofertă…)

 Am detestat dintotdeauna anarhia civică, mulțimea revendicativă,  omul-gloată. Cu o excepție  – masa de manevră din 1989, naivă și temerară deopotrivă. Asemenea mie, prostit de idealuri gonflabile, care, apoi, s-au dezumflat în nevindecate dezamăgiri. „Vrem o țară fără corupție !” i-am auzit pe unii urlând și m-a pufnit râsul. Câtă inteligență îți trebuie să susții o așa  enormitate ? Păi unde trăiește omul, există și corupție ! E ca și cum aș cere guvernanților să  fie soare în fiecare zi. Demult, Mihai Polihroniade (cel dintâi criterionist care va adera la Garda de Fier) remarca în noiembrie 1932 că: „Numai o grupare tânară și de dreapta poate realiza reforma statului întâi și extinderea autorității pe urmă… A doua nuanță specifică a dreptei românești  e să statornicească legalitatea pe care niciun partid democratic n-a  putut s-o realizeze, să curme arbitrariul, să elibereze, după patruzeci de ani de parlamentarism și zece ani de vot universal, masele românești de teroarea administrației noastre ultrademocratice… Va veni apoi sarcina grea de organizare juridică a statului român în cadrul corporatismului… Exemplul fascismului e pilduitor din acest punct de vedere”.10  Întâmplător,  oare, chestiunea organizării juridice a detonat societatea ? Întâmplător, oare, destui avocați de la multinaționale s-au rătăcit  printre răsculați ?

Iar în ianuarie 1933, Vasile Marin, promovat mai târziu în demnitatea de comandant legionar, era și mai categoric: „Generația noastră nu mai constituie o zestre  politică în mâinile nimănui. A luat cunoștință demult de ea însăși… De aceea oamenii generației noastre nu apar numai ca lichidatorii unui trecut, demiurgii lumii noi poartă într-o mână târnăcopul si-n  cealaltă mistria de zidire a unei alte vieți. Noi credem în cultul forței…  Înlăturam cu dispreț stârvul statului demo-liberal… Țara românească are nevoie, în vremurile acestea, de oameni tragici și «sintetici», adică de «apologeții unei singure ideologii: Fapta»”.11 „Vrem o țară fără partide !” am mai deslușit în recuzita vocală a mânuitorilor de târnăcoape și iarăși m-am amuzat. Însă, democrația  înseamnă pluripartidism, nu ne putem descotorosi de formațiunile politice, e cu neputință. Să revenim la partidul unic și cu asta basta, eliminăm sursa multor convulsii  sociale ! Dar golim de conținut democrația… Complicat, nu ?

Discursul acesta, bombastic și fanatizat, l-am regăsit, cu ușoare modificări, și în zilele dindărăt. Legitimarea prin înfășurarea în steagul național  și  intonarea  imnului  nu-i  suficientă,  e  doar  o toană de adolescenți  teribili,  care au înlocuit discoteca cu agora. Sigur, lipsa unei perspective, nepotismul rânced și corupția ancestrală  sunt resimțite de ei mai acut, însă nu înțeleg de ce n-au  avut puseul ăsta de revoltă anul trecut ori mai devreme, fiindcă maladiile cu pricina au oareșce vechime. Generația mea a fost manipulată îndestul, și înainte și după 1989, așa că mă îngândurează  repetabilitatea complicității  altora la diversiunile păpușarilor din sistem.

 Nu am iubit Bucureștii  decât în studenție, dar orașul revărsat, zgomotos  mi se pare indigest. Târziu  l-am înțeles pe Petre Pandrea când zicea că „Am  iubit Bucureștiul o singură noapte în vara anului 1944. Un bombardament aerian sinistru, cu parașute luminoase, l-am văzut arzând și suferind. Așa da… Altminteri e prea vesel, prea sprintar, ca un purcel de rasă proastă, bine hrănit… nu iubesc omul jovial…

Din București nu iubesc decât pe cinici, speță de oameni frecventă și întotdeauna  interesantă”.12 Aidoma „mandarinului” oltean, nici  mie nu-mi plac inșii veseli, îndeosebi când protestează sub pretexte stupide. Din nefericire, cinicii s-au rărit, ori evită să apară în public, ca nu cumva să strice banchetele celor mulți. Dar, ca să fim sinceri, nimeni nu se înghesuie să-i invite undeva, luciditatea e  considerată  boală  venerică în țara hazului de necaz.

 După „gorila politică”, gorila civică este celălalt monstru care ne-a schimonosit  peste măsură și ne-a  surpat soarta, individuală și colectivă. Un grup de  presiune – chiar și de 100.000 de participanți – nu are  căderea să vorbească în numele poporului,  e o trufie scandaloasă. Orice țară are mai multe popoare, iar oamenii de stat sunt datori să le împace pe toate și să le dea un sens. Nu există poporul lui Iohannis și poporul lui Dragnea, ei trebuie să priceapă că „Viața omului politic în colonie durează cât viața rozelor, anume, timpul unei dimineți însorite”.13 Atât și nu mai mult, luați aminte !

 

 

 

 

 

––––––

1Liviu Rebreanu, Gorila

2Același conferențiar  ieșean a avut curajul de a recunoaște, referindu-se la învățământul neaoș, că „un  sistem care nu își produce propria  elită nu are cum să creeze elite”. Și, atunci, să ne mai  mire calitatea unora dintre  protestatarii cu studii universitare ?

3Liviu Rebreanu, Gorila

4Ion Biberi, Lumea de mâine

5Petre Pandrea în Lumea de mâine, de Ion Biberi

6Ion Biberi, Lumea de mâine

7Liviu Rebreanu, Gorila

8Ion Biberi, Lumea de mâine

9Liviu Rebreanu, Gorila

10Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească.

11Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească.

12Ion Biberi, Lumea de mâine

13Idem