Mă plimb pe faleză, la doi pași  de Cazino. E atâta armonie în  jur încât  mă plec smerit  în  fața toamnei, una mai minunată ca oricând. Doar marea nu cunoaște istovul…

„Cum seamăn eu cu tine, mare, 

La fel, mereu neliniștit, 

Închis din patru părți de timpul, 

Din care nu e de ieșit.

Mă zbat adânc, fără cruțare, 

Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc, 

Dar oricât aș lovi de tare

Degeaba țărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare,

Sunt malurile prea de fier. 

Nici eu nu-s mulțumit, ca tine, 

Doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig 

Și fără să îngenunchez, 

Dar nu pot, nu, ieși din vremea 

În care-ncep să-nnegurez.

Mi-e dorul inima și gândul 

Tot răni, la zbatere proscris, 

Dar încă lupt să nu stau numai 

În țărmurile mele-nchis.

Izbesc, izbesc întotdeauna

Ca tine, tot mereu la fel.

Și mie timpul mi-a pus maluri

Și nu pot sa mai ies din el.”[1]


[1] Virgil Carianopol, În fața mării