Capitala insulei, oraș cu puternice influențe  arabe și turcești, Heraklion e chiar Orientul. După 29 de ani îl regăsesc neschimbat, aceeași zumzuială multiculturală, aceeași curgere molcomă a timpului… Și răspunsul unui taximetrist când îl întreb dacă știe cine este Nikos Kazantzakis: „E aeroportul de aici !”…

     Vizitez și Cnossos, având în minte  un dialog  pilduitor din Raport către El Greco: „Aici se află marea curte regală, lungă  de  60  metri  şi  largă  de  29,   iată cămările cu imense  amfore pictate;  regele ţinea  în ele produsele  cu  care  îşi  hrănea  supuşii;  în  aceste amfore  s-au  găsit  urme  de  vin  şi  de ulei  de  măsline,  sâmburi de  măsline, de  mazăre,  năut,  orz,  grâu,  linte, toate  carbonizate de incendii.

  Am urcat la etajul superior; peste tot coloane scurte, solide,  vopsite în negru şi purpuriu; am văzut frescele de pe pereții culoarelor,  scuturi, flori şi tauri. Ne-am urcat pe  terasele de sus, am admirat priveliştea încântătoare, calmă,  la orizont Muntele Ida, capul  culcat, impasibil,  al  lui  Zeus.  Palatul,  pe  jumătate în ruină, pe jumătate restaurat, își arăta  strălucirea după  atâtea mii  de  ani,  bucurându-se iar  de  soarele  bărbătesc al Cretei. În acest palat nu întâlneşti arhitectura geometrică  şi echilibrată a Greciei, aici domnesc  fantezia, graţia şi jocul liber al  forţei creatoare a omului. Palatul s-a înălţat şi s-a mărit în timp  ca un organism viu, ca un arbore.  N-a fost construit o dată pentru totdeauna, după un plan   dinainte  stabilit, imuabil,   a  fost completat parcă în joacă, punându-se în armonie cu nevoile necontenit înnoite, de-a lungul timpului. Omul  n-a  fost  condus  aici  de  logica  inflexibilă,  infailibilă;  mintea omului era utilă ca slujitor, nu ca stăpân, altcineva,  ori  altceva a  fost  stăpânul. Cum  am putea să-l numim?

      M-am  întors  spre  abate  şi  mi-am  dezvăluit  gândurile,   i-am cerut părerea.  

  – Cine   era  stăpânul  ?  mi-a  răspuns  el  zâmbind.  Ce  alt răspuns   aştepți să-ți dea  un  preot  ?  Dumnezeu ! Dumnezeul cretanilor a fost stăpânul, el le-a condus mâna și mintea, făcându-i să creeze. El a fost meşterul zidar.   Acest Dumnezeu  cretan este  la fel de  iscusit  şi  de  vesel  ca  marea  care  îmbrăţişează  insula. Iată  de  ce  peisajul,  palatul,  picturile  şi marea au o unitate şi o armonie infailibilă, fără cusur.

   Coboram scările în tăcere și ne uitam fără să vorbim la picturile de pe  pereţi : tauri, crini, peşti în marea albastră, peşti zburători care îşi  desfac  aripile  să  sară  deasupra  valurilor,  ca  şi  cum apa,  elementul  matern, îi sufocă şi vor să respire un aer mai rarefiat. Ne-am oprit în  teatru ; ghidul s-a înflăcărat,  chipul îi strălucea de mândrie:

   –  Aici  aveau  loc  luptele  cu  tauri,  dar  luptele  cu  tauri  din  Creta   nu  erau  barbare  precum   cele  din  Spania, am  auzit  că  acolo  taurul  și caii erau  uciș  şi  spintecați;  aici  luptele  cu  tauri  erau  un  joc  fără vărsare de sânge. Era un joc.  Toreadorul  apuca  taurul  de  coarne,  fiara   se  înfuria  şi  îşi  azvârlea capul sus, în aer, ceea ce  permitea luptătorului să profite de moment şi să sară agil  în spinarea taurului; făcea  încă un salt şi cădea drept în picioare, la coada taurului; o fată îl  aştepta acolo, primindu-l  în braţele ei.”