Mă plimb, între ani, pe câmpurile Islazului. O iau de la Chichinete înspre Gerai, pe malul Dunării. Pământul s-a dezmorțit, deși, pe alocuri, încă doarme sub macatul subțire de zăpadă. Cerul e mai azuriu ca niciodată și soarele strălucește până la orbire. Mi se pare că m-am întors iarăși în paradis și mă mir neîncetat de superbia misterioasă a locului. Cutreier pădurile și plajele largi, scăpate de strânsoarea apei, cu bucuria copilului trezit în fața unei minuni. Îmi caut urmele pașilor de astă-vară, de acum două veri… dar nu găsesc decât amintiri de nisip. Perisabile și mereu luate de vânt. Nu-mi ajunge ziua să colind așa, despovărat de griji și frământări. Când m-am trezit din uimire, „orizontul se rumenea la răsărit”1, ca o inimă dată în pârg.
Islazul, iarna, este o poezie fără sfârșit, tainică și seducătoare…

–––––––––––––-

1Liviu Rebreanu

dsc_0731   dsc_0735

dsc_0739   dsc_0740

dsc_0742   dsc_0743

dsc_0744   dsc_0747

dsc_0749   dsc_0751

dsc_0754   dsc_0755

dsc_0761    dsc_0762

dsc_0763    dsc_0765

dsc_0784   dsc_0788

dsc_0811    dsc_0821

dsc_0824     dsc_0828

dsc_0832     dsc_0834

dsc_0836    dsc_0838

dsc_0839    dsc_0852

dsc_0893   dsc_0896

dsc_0904    dsc_0905

dsc_0908   dsc_0909

dsc_0912    dsc_0913

dsc_0919     dsc_0924

dsc_0926   dsc_0928

dsc_0931    dsc_0934

dsc_0940   dsc_0977

dsc_0982    dsc_0983

dsc_0989     dsc_0990

dsc_0991    dsc_0997

dsc_1009    dsc_1008

dsc_1019     dsc_1026