În 1925, William Smith Culbertson, licențiat al Facultății de Drept de la  Universitatea Yale[1], era numit ministru plenipotențiar în România, mandatul expirându-i în 1928. Diplomatul american își va publica mai apoi impresiile din cei trei ani[2], iar observațiile sale sunt extrem de interesante și de actuale pentru noi, ele ne ajută să înțelegem multe dintre meandrele prezentului.

În scurtul răgaz,  yankeul a colindat îndestul prin țară, ocazie să constate, de pildă, că „Sinaia este o stațiune fermecătoare din Carpați, unde familia regală își petrece lunile de vară și unde nu doar românii, ci și oameni cu stare din toată Europa de sud-est vin să își  petreacă vacanțele. Munții din jur sunt acoperiți cu păduri, cu excepția unui lanț mai înalt și mai îndepărtat, care se vede cel mai frumos când silueta piscurilor sale neregulate se proiectează pe cer la căderea serii.” Acolo va fi  invitatul familiei regale,  mâncarea fiind  „excelentă și servită perfect de o mulțime de servitori îmbrăcați în uniforme cu tunici negre și pantaloni roșii până la genunchi.” Lista de bucate îmi răscolește deja papilele gustative: „Sturion Calypso/ Curcă à la Mascotte/ Salată Carmen/ Spumă de  jambon Tosca/ Conopidă/ Sos Solferino/ Bombe royale/ Rondele de brânză/ Desert.” Prin urmare, „o scenă plăcută – munții înălțându-se de o parte și de cealaltă, iarba verde a terenului de golf pe care  păștea o turmă de oi, Regele și Regina României, în picioare, lângă  fântână, în timp ce preotul oficia ceremonia de inaugurare.”

Altminteri, „casele țărănești sunt decorate curios. Arată ca și cum ar fi pictate  de copii”, iar bisericile ieșene „sunt destul de sumbre, în cel mai bun caz. A doua biserică, «Trei Ierarhi», era mai veselă, dar la restaurare au folosit o vopsea așa de țipătoare în interior, încât o asemenea pietate sigur ofensează. Cerurile. La exterior, biserica are cu adevărat valoare artistică, asta dacă îți  plac standardele de frumusețe la modă în acest spațiu bizantin.(…) Dacă aș fi eu Dumnezeu, i-ar trebui multe biserici de genul ăsta ca să își salveze sufletul din iad.(…) Omul, peste tot, are oroare de a-și păstra religia simplă – sau poate sunt nedrept – ar trebui să spun că preoții și teologii de peste tot se tem să nu-și piardă pâinea dacă dau voie religiei să devină simplă, așa că  o îngroapă sub un torent de forme, doctrine, crez și ritual.” Una peste alta, „aici, Biserica este un instrument al statului. Nu are, de exemplu, puterea Bisericii Catolice din Polonia.”

Mai mult, „Bucovina e un amestec «groaznic» de naționalități și istorie” și „dacă România ar cheltui pe poduri etc., o parte din banii pe care îi cheltuiește pe biserici, țărănimea s-ar apropia de confortul  minim la care are dreptul un  popor.” Nu că România zace în încremenire? Înlocuiți, bunăoară, „podurile” din 1925 cu autostrăzile din 2019 și avem tabloul complet și deznădăjduitor al bătutei pe loc. Diferența stă în faptul că azi ne stropșim de pe rețelele de socializare la guvernanți și, la caterincă, construim un metru de potecă  lăbărțată. „Șî eu”…

Sibiu? „Un adevarat oraș german. De ce ar  trebui românii să stăpânească aici? Apoi biblioteca, muzeul și galeria Brukenthal sunt excelente. Niciun român nu ar fi făcut  așa ceva. Este chiar foarte german, mai  ales cataloagele.(…) Îmi vine constant în minte o întrebare: de ce ar trebui românii să stăpânească în Transilvania ?(…) Clasele superioare suferă din cauza aroganței ofițerilor de armată și a oficialului trimis de la București.”  Ajuns la Constanța, înaltul musafir notează că  „plaja de la Mamaia miroase urât, dar apa a fost plăcută. Moscheea turcă, cu un exemplar minunat din Coran. Turcii de aici  poartă încă fesul. Dacă ar face așa ceva la Constantinopol, în acest moment, n-ar trece mult și ar rămâne fără cap cu totul!  Fesul e un simbol al vechii Turcii, așa cum era «coada  de porc» în   China. Declinul lor este o lecție pentru Occident, care e așa de   absorbit de propria-i importanță.  (…) Pe urmă am hoinărit pe vechile străzi ale Balcicului – case vechi turcești, pietre de mormânt, minarete și turci – asta nu e România, asta nu e Bulgaria, asta este Turcia.(…) Revendicarea Dobrogei de către România nu s-a bazat pe argumente rasiale, ci strategice.În 1878, a acceptat, fără tragere de inimă, nordul Dobrogei în schimbul celor trei județe din sudul Basarabiei.” Nu sunt uitați nici lipovenii,  care „mănâncă alcoolul cu lingurile. Lipoveanului îi este interzis de către religia sa să bea băuturi alcoolice. Deci își  salvează conștiința mâncându-l cu lingura și se îmbată  adesea. Seamănă  cu Juden-draht. Se pare că nu e om să nu vrea să-și înșele Dumnezeul!(…)  Lipovenii poartă barbă ca dovadă a religiei lor. Au venit din vechea Rusie și li s-a părut că Biserica Ortodoxă nu era destul de ortodoxă. Așa că și-au format propria lor biserica. Moralitatea și    umanitatea nu par să aibă vreo legătură cu religia lor. Se închină și apoi comit o crimă.(…) Un preot a făcut o greșeala în timpul slujbei, într-o biserică. Acest lucru   este considerat atât de grav încât a fost scos din biserică, tăiat în   bucăți și un alt preot a fost ales. În Hotin, lipovenii au reputația că fură din alte sate. Și totuși, în timpul slujbei repetă la nesfârșit: «Să ne ajute Dumnezeu».”

Ieșit la târguieli prin București, oaspetele de dincolo de Ocean observă că „luni dimineața este momentul pentru chilipiruri. Niciun  evreu nu o să-și lase primul client al săptămânii fără să-i vândă ceva. De-a  lungul râului, am cumpărat două samovare.”

În concluzie, „Banatul nu este românesc decât din punct de vedere politic.  Cultura de aici e germană, după cum în Basarabia e rusă și în  Transilvania (Ardeal) – maghiară și germană. Dar un lucru este  sigur, nicio națiune nu poate avea pretenție la Banat și Transilvania pe motive istorice. În trecut, istoria diferitelor popoare s-a împletit până la contopire. Toate luptau împotriva turcilor. Maghiarii nu-și pot motiva pretențiile asupra Transilvaniei decât prin dreptul de a exploata. N-au niciun drept – doar dacă se admite dreptul «poporului privilegiat».

Românii au o spoială de cultură franceză și asta îi dă Bucureștiului un aspect latin. Dar aici, în Banat, franceza e aproape absentă – cultura e germană. Am ajuns la concluzia că nu există niciun factor comun (cu excepția celui centralizator, al regelui) care să unească provinciile și locuitorii României Mari, și ceea ce este și mai deprimant încă, e că nu văd să existe vreodată o cultură românească comună.”

*

Regele și regina nu sunt omiși, și astfel aflăm că „predecesorul meu, domnul Jay,  a lăsat în urmă o reputație de protéjé al reginei și de prost călăreț ai numeroșilor săi cai. Călărea  adesea cu regina, i-a împrumutat caii lui și chiar i-a dăruit câțiva când a plecat. Îmi amintesc una dintre baladele lui Kipling, Baladele de Cazarmă, «Delilah»:

«I-a lăudat  mai întâi frumusețea  regală; și mai târziu a făcut aluzii

La «vastitatea intelectului ei» cu complimente dezinvolte.

A mers cu ea la călărit, și dragostea lui pentru ea era atât de mare

Că i-a împrumutat toți caii lui – și ea pe toți i-a călărit în  galop».”

Așa că „regina s-a plâns că domnul  Jay nu i-a răspuns la scrisori și m-a rugat să îi telegrafiez să îl întreb de ce (bineînțeles, din buzunarul meu). De câte ori o văd pe  regină mă simt  ca și cum e pe cale să îmi ceară un împrumut sau un cadou.”

La  Bistrița, de la Bicaz la Piatra, „buștenii din plută erau de pe terenul regelui și de la fabrica al cărei  director este domnul George Lalu. Regele are 25% capital în această fabrică. Domnul Lalu este un deputat al partidului lui Averescu în Parlament. Regele, afacerist.”

Vizita  la Bran îi lasă un gust  amar: „Un castel vechi, minunat restaurat de regină.  A colecționat lucruri de calitate de peste tot și le-a aranjat cu bun gust. Ce nu a putut obține cu bani, a obținut cu tupeu! Poate chiar mai mult cu acesta din urmă. Ideea ei despre a  fi regină pare să presupună să  obțină, din treaba asta, cât mai multe pentru ea!”

Altă scenă princiară: „Cină în aer liber, la hipodromul Jockey Clubului. Familia  regală prezentă. Regina ne-a făcut să așteptăm o oră. I-am spus  secretarului britanic: «Voi v-ați dresat mai bine familia regală, dar v-au trebuit secole».

Am stat lângă regina Elisabeta – de curând fără slujbă. Soarele sclipea printre copaci și-i bătea pe față. «Dumneavoastră», am spus, «sunteți Regină,  comandați soarelui să apună». «Nu mă cert niciodată», a zis ea, «cu  elementele».

În seara aceasta, cină cu familia Stem. Într-o conversație, am spus: «La Roma ești copleșit de istoria cunoscută, în România, de istoria uitată.”

Și încă  una: „Acum câteva zile am auzit o anecdotă despre fostul rege.   Domnul Totiș, de la Timișoara, i-a oferit după prânz o țigară  Havana bună. Regele s-a uitat la ea și a zis: «Dar astea sunt de contrabandă». «Vă cer iertare, Majestate», a răspuns domnul Totiș, «aceasta este prima dată când am încălcat legea». Regele  și-a fumat țigara și apoi, cu privirea sa caracteristică, cu coada  ochiului, a spus: «Te iert și îți confisc toate țigările».”

În rest, „bârfe  despre regină și Curte, care până de curând s-au împrăștiat  pe șoptite în București, apar acum în presa străină. Relațiile neobișnuite ale prințului Știrbei cu regina sunt acum publice.  Carol, se spune, ar fi poreclit-o pe lleana, «Știrbita» – o aluzie la paternitatea ei. Simt foarte puțin entuziasm pentru regină – și încă și mai puțină simpatie. Îi respect poziția și vom întreține  relații pentru că este capul statului român! Dar nu de tipul relațiilor prietenoase care au existat între domnul Jay și regină.”[3]

Epilog: „Dacă scriu vreodată despre casa regală a României, s-ar putea să încep așa:

«A venit vremea», a spus Morsa

Să  vorbim de multe lucruri;

De pantofi și vapoare și ceară de sigiliu

Și  verze și regi.”

*

Ca o concluzie, „România este plină de paradoxuri și contraste – contradicții chiar. Oameni săraci și oameni bogați care nu vor să plătească impozite. Oameni  educați, de obicei nu români; țărani ignoranți; subofițeri orgolioși și snobi în armată; soldatul, adesea bătut, care îi servește.”

–––––––––––––––––––-

[1] Ulterior, va profesa ca avocat și profesor la Școala de Diplomați a Universității Georgetown până în 1956.

[2] Pagini de jurnal; doi diplomați americani în Bucureștiul interbelic  (Editura Vremea, 2018)

[3] De altfel, și A.M. Owsley, succesorul lui Culberston la București, își notează în jurnal că „Buftea este moșia Prințului Știrbei. Fabrica de conserve de legume se află în apropierea Palatului Știrbei.

Am observat zidul înalt de piatră din jurul domeniului și porțile  de fier închise. Prințul Știrbei este exilat din România. Locuiește în Elveția.

Regele Carol crede că prințul Știrbei este prea apropiat de   regina Maria. Aici, bârfele spun că Ileana, ultima fiică a reginei Maria, este în realitate fiica Iui Știrbei.”