Mirificii ani interbelici… drogul cu care ne-am iluzionat îndestul…. Când  am ieșit din sevraj, eu unul mi-am pus, instinctiv, palma la nas. Nimic nu era adevărat din ce părea a fi în legendele ticluite de propaganda burgheză. Intelighenția noastră, atât de lăudată în zorii postdecembriști, a fost scoasă din mitul în care alții o îndesaseră programatic. Dar la demitizarea asta a contribuit, în primul rând,  chiar ea însăși. Prin corespondența și articolele publicate de reprezentanții săi de seamă în gazetele  vremii, adevărate manifeste ale urii și răzbunării.

De pildă, în 1938, Zaharia Stancu, atunci directorul revistei Azi, scria cu o detașare chirurgicală,  dezvăluind o realitate terifiantă: „Era în 1932 (anul întemeierii revistei Azi; n. n.) o mare sete în tineret pentru cultură și artă. Tineretul iubea visul și gândul… Zările s-au întunecat însă curând. Prin îngăduința unor netrebnici puși de împrejurări să păzească legile, s-a instaurat în viața publică românească, după asasinarea lui I.G. Duca, domnia teroarei. Un grup de neisprăviți,  transformați în mișcare politică, au început o acțiune de subminare a statului, de amăgire a tineretului… Au început să fie frecventate cluburile politice și casele verzi unde se alcătuiau liste negre cu numele oamenilor de cultură ce predicau încă iubirea și arta și care nu aderau la doctrina urii și asasinatului. Liste negre de oameni care urmau, în ziua biruinței huliganice, să fie uciși.  Am avut, atunci, nesfârșita  durere să vedem ridicându-se dintre noi și trecând în rândurile  ucigașilor scriitori și artiști tineri. Am văzut gânditori înghesuindu-se la ușile caselor verzi și oferindu-se să făurească o doctrină a crimei, o artă cu miros de sânge și cadavre. În fruntea lor se afla prof.univ.  Nae Ionescu. Poeți gingași ca Radu Gyr și Horia Stamatu au început să cânte, cu strofe macabre, legiunile asasine. Eseiști prețuiți ca Mircea Eliade și Traian Herseni și-au pus condeiele în slujba mișcării  legionare conduse de asasinul lui Manciu, legiune din care se recrutaseră omorâtorii lui I.G. Duca și ai nefericitului M. Stelescu. Ziariști ca Haig Acterian (armean) și M. Polihroniade (grec) deveniseră doctrinarii statului «național» legionar, ce trebuia să ia ființă pe o  piramidă de cranii. Și, pe lânga aceștia, o sumedenie de poeți și prozatori mai tineri începuseră, în publicații fără scrupule, violente campanii de ațâțare. Arta rămăsese părăsită. Tineretul căzuse în mreaja gărzii. La alcătuirea acestui miraj contribuiseră, în mare măsură,  gânditorii, scriitorii, artiștii  tineri înrolați în cadrul legiunilor  verzi. Se  făcea, la toate răspântiile, apologia pistolului descărcat în ceafă și pe furiș, apologia spânzurătorilor  ce aveau să se ridice în piețele publice”.

Ceva mai târziu, în septembrie 1945, Eugen Ionescu, într-o misivă trimisă din Paris criticului Tudor Vianu, făcea un adevărat rechizitoriu generației de „criterioniști”: „Generația «Criterion», fudula, «tânăra generație» de acum cincisprezece sau zece ani, s-a descompus, a pierit. Niciunul din noi nu avem încă patruzeci de ani și suntem sfârșiți. Alții, atâția, morți. Generația d-tale e mult mai norocoasă. Noi am fost niște bezmetici, niște nenorociți. În ceea ce mă privește nu-mi pot reproșa că am fost fascist. Dar lucrul acesta se poate reproșa aproape tuturor  celorlalți. M. Sebastian își păstrase o minte lucidă și o omenie  autentică. Ce păcat că nu mai este. Cioran e aici, exilat. Admite că a greșit, în tinerețe, mi-e greu să-l iert. A venit sau vine zilele astea  Mircea Eliade: pentru el totul e pierdut de vreme ce «a învins comunismul».   Ăsta e un mare vinovat. Dar și el, și Cioran, și imbecilul de Noica, și grasul Vulcănescu, și atâția alții (Haig Acterian, M. Polihroniade) sunt victimele odiosului defunct Nae Ionescu. Dacă nu era Nae Ionescu (sau dacă nu se certa cu regele) am fi avut, astăzi, o generație de  conducători valoroasă, între 35 și 40 de ani. Din cauza lui toți au devenit reacționari. Al doilea vinovat este Eliade: la un moment dat era să adopte o poziție de stânga. Sunt de atunci cincisprezece ani. Haig Acterian, Polihroniade fuseseră comuniști. Au murit din cauza  prostiei lor și încăpățânării. Eliade a antrenat și el o parte din «colegii de generație» și tot tineretul intelectual. Nae Ionescu, Mircea Eliade au  fost îngrozitor de ascultați. Ce era dacă ăștia erau maeștri buni.   Pe lângă ei, Crainic nu contează. Din cauza lui Nae Ionescu, Haig Acterian și Polihroniade au murit. lar prostul din topor, Costin Deleanu și poetul Horia Stamatu sunt fugari în Europa (o să-i vedem în Franța într-o bună zi), ca și Eliade, ca și Cioran, ca și Amzăr. lar ceilalți imbecilizați sunt inutilizabili: licheaua Paul Sterian (e încă în Turcia?),  buhăitul Vulcănescu, imbecilul de Cantacuzino, fudulul, prostul, grandilocventul Dan Botta, afectatul, ipocritul Constantin Noica, secătura Petru Manoliu. Unii morți din prostia lor, alții, din fericire, amuțiți – toată generația «Criterionului» e distrusă. Fatalitatea îi urmărește pe toți, și pe cei care nu s-au lăsat prinși de stupiditate și nebunie  și pe cei rămași lucizi. Accidente absurde sau misterioase s-au ivit,  i-au aruncat și pe ei, dincolo… Singur a rămas Petru Comarnescu,  dar el nu era decât impresarul, organizatorul «Criterionului», «animatorul», nu mai are pe cine anima și organiza. Cruțându-l pe el, destinul a vrut să facă o ironie: să evidențieze și mai bine golul din juru-i”.

După un an, la 7 ianuarie 1946, același Eugen Ionescu se mărturisea tot  epistolar, dar lui Petru Comarnescu de data aceasta: „Sunt nevindecat de moartea în spiritul meu a lui Costin (probabil Paul Costin Deleanu, n.n.), Arșavir (Arșavir Acterian, n.n.), Horia (Horia Stamatu, n.n.) și alții, de care m-am rupt în vecii vecilor (la judecata din urmă eu voi fi în stânga sau în dreapta    tatălui, iar ei în partea opusă, dacă mă duc în iad, ei se vor duce în  rai; dacă mă duc în rai, ei vor fi în iad… Niciodată, niciodată n-o să ne mai dăm mâna: Dumnezeu, El însuși ne-a despărțit pe vecie pe unii și pe  alții, el ne-a ales, pe unii într-o parte, pe alții într-o alta. Pe Eliade și pe Cioran nu-i pot vedea. Deși ei «nu mai sunt legionari» (cum spun ei) – ei nu se pot rupe de angajamentul pe care l-au luat, o dată pentru eternitate, au rămas legionari fără să mai vrea și-i simt că sunt din neamul acelor ce pentru mine îmi apar hiene (și eu, desigur, pentru ei, apar drept hienă; suntem hiene unii pentru alții, și  asta e din ce în ce mai limpede, cât va mai fi în istorie și după). Numai  tu ești un optimist. Și poate numai tu ai o inima pură”.1

Așadar, cum spune Zigu Ornea2, „tabloul e crud, tulburător de clar, exact în diagnoză, cântând, la catafalc, prohodul unei ilustre generații care s-a autodevorat”.

Intelectualii postcomuniști de azi ? Deloc diferiți de mentorii lor, în înălțare  și prăbușire… Niște „intelectuali-boxeri”, momiți în ringul politic  de antrenori dubioși și dresați să-și lovească dușmanii aleși de vremelnicii promotori prezidențiali sau doar parlamentari. Nu degeaba, ci pe onorarii îndestulătoare, pe rețete imposibil de refuzat ! De-am pune mâna pe corespondența recenților, sigur ne-am cruci, n-am nicio îndoială. Se vor desfăta însă nepoții noștri cu ele, dacă WikiLeaks-urile nu-i vor da de gol mai devreme, desigur. Ca-ntotdeauna, răspunsurile prezentului se află în trecut.

––––––––––––––-

1Curând, Eugen Ionescu se va împăca, previzibil, cu prietenii  săi de altădată. Îi  va readuce laolaltă anticomunismul lor funciar.

2Anii treizeci. Extrema dreaptă românească.