Cărțile  citite în vara din urmă – Petru I (Alexei Tolstoi), Ecaterina cea Mare (Henri Troyat), Viață  și destin (Vasili Grossman), Călătorind prin Europa de Est (Gabriel García Márquez), Jurnal de călătorie, Rusia (Nikos Kazantzakis) și Anti-damblale (Radu Cosașu) – mi-au întărit credința că suntem mai degrabă slavi decât latini. Acolo trebuie să ne căutăm  înălțările și prăbușirile, împăcarea sau neîmpăcarea cu noi înșine. Și să luăm aminte la  vorbele lui  Pavel Șușara, potrivit căruia „avem mintea în Occident și sufletul în Orient. Avem corpul latin (…), dar în el sălășluiește un duh slav, adânc și nedeterminat. Această partajare face ca în fiecare pictor român să coabiteze doi pictori, perfect distincți: unul este postbizantin când pictează biserici, fredonează pe schele isoane gregoriene și decupează sfinți uscați și lungi, ca niște țâri, celălalt, în atelier, în fața șevaletului, mângâie cu penelul nuduri cărnoase și rozalii, fredonând obsesiv primele acorduri din Simfonia a V-a. (…) Fără această sfâșiere între Răsărit și Apus, între memoria nonfigurativă a Vechiului Testament și pulpele albe și lucioase ale zeițelor romane nu l-am fi avut nici pe Brâncuși, nici nu am fi oscilat, atât de seducător, între materie și energie.” [1]

Parcă nimeni nu a descris cu atâta plasticitate drama ființei românești,  răstignită  pe crucea cu un braț oriental și un altul occidental…

                                                  *

Prorocirea  Ecaterinei cea Mare este pe cale să se împlinească, acum când, ca să-l citez pe profesorul  Patrick Deneen[2], „lumea pe care au moștenit-o studenții noștri – o lume fără  moștenire,  fără trecut, viitor sau griji profunde  – este pe cale să se prăbușească.”

Ei bine, vizionara  țarină, speriată de alungarea regelui Ludovic al  XVI-lea și de căderea Bastiliei, în 1789, îi scria unuia dintre frații Grimm (adulatorul ei): „Cum, niște cizmari se amestecă în  treburile statului?! Un cizmar nu știe să facă  decât încălțări ! La voi domnește tagma  nemernicilor.” De aceea împărăteasa  considera Franța „în chinurile nașterii, născând o stârpitură putredă și împuțită… Adunarea națională nu este decât o adunătură de scandalagii… Dacă ar spânzura  câțiva  dintre ei, dacă li s-ar lua tuturor indemnizația de optsprezece mii de livre, restul s-ar răzgândi poate.”[3] Poate…

Așa că ea aruncă asupra „Bătrânului Continent” un blestem  teribil: „Dacă Revoluția va reuși în Europa,  va veni un alt Gingis-Han sau Tamerlan s-o potolească. Aceasta îi va fi soarta, fiți siguri! Dar nu voi mai apuca acest timp și sper că nici Alexandru.” Dumnezeu i-a ascultat ruga  și a ferit-o de cotropirea pusă la cale de alde Kalergi, ca răzbunare pentru ororile comise de omul-alb de-a lungul istoriei.

Peste ani, Paul Șușara va constata că „Revoluția  franceză (…) a  produs atâtea  răni în societatea  franceză și atâta confuzie în lumea întreagă încât nici până acum nu ne-am regăsit liniștea”[4],  motiv pentru care, adaug eu,  milioane de gingis-hani și tamerlani au năvălit în Europa, hotărâți s-o potolească definitiv. Sfârșitul e aproape, sumbra prevestire  a Ecaterinei s-a copt……

                                                  *

Aceeași nemțoaică, ajunsă despot la Sankt Petersburg peste țara mujicilor, ne-a mai lăsat și o mostră de înțelepciune în „managementul exercitării puterii” (că tot e la modă expresia!): „Politica se face în cabinete, nu pe teren, în mulțime. Pentru a acționa, trebuie să te detașezi de realitatea fragmentară a chipurilor  și a sufletelor. Să vezi  lucrurile în  mare.  Să socotești cu milioanele de locuitori. Să deplasezi granițele, fără să te preocupi de individ. Duioșia nu este o virtute guvernamentală.”[5]

Da, repede și nezăbavnic, căci „în afacerile politice  trebuie sa te lași condus sau de principii de umanitate sau de interes. Fiecare suveran trebuie să ia o hotărâre clară, într-un sens sau altul; o oscilare între cele două nu poate duce decât la o guvernare slabă și sterilă.”[6]

Aviz scandalagiilor de la USR și a celor din piață ori de pe maidanele virtuale, care revendică violent… duioșia guvernamentală.

                                                  *

În 1933, reporterul I.N. Munteanu, de la Adevărul Literar și Artistic, făcea un material despre deținuții încarcerați la pușcăria „Doftana”, din care aflăm că „prima vizită fu în sala comuniștilor. Aci avui prilejul să  constat gradul  social al indivizilor cari au adoptat concepția unei comunități sociale și mai ales materiale. În toată sala, 50-60 indivizi,  dintre cari vreo 20 copii de 18-19 ani, iar restul evrei, ruși,  bulgari sau alte nații,  toți însă reprezentanți desăvârșiți ai tipurilor de cretini, vagabonzi, sau altfel de declasați cari n-au nici un scop în viață și cari, amăgiți de cine știe ce miragii, au aderat la comunism.

Luai deoparte pe unul dintre cei mai tineri, întrebându-I ce l-a determinat să se facă comunist.

Păi să  vezi, domnule, acum doi ani eram matelot pe un vapor. Într-o zi veni printre noi un «conte», care spunea că e șef  comunist și, promițându-ne la fiecare câte ceva, ne-a îndemnat  să ne facem comuniști. Mie mi-a spus că imediat  ce vor veni comuniștii  la putere, mă va face căpitan de vapor.  Am părăsit vaporul cu încă opt tovarăși și m-am făcut comunist. Într-o zi ne-a prins Iipind afișe și ne-a condamnat.

Dar contele ce s-a făcut?

Uite-l colo, ăla care curăță cartofi.”[7]

Fără să vreau, m-am gândit care ar fi  impresiile aceluiași ziarist dacă ar sta de vorbă cu câțiva haștagiști. Chiar, ar semăna  cele două grupuri, ar avea trăsături asemănătoare ?

                                                                        *

Conform ultimelor statistici, din cele 6800 de limbi vorbite pe glob, a noastră  e pe locul  40[8], cu 40 de milioane de vorbitori. Numai că în țară au rămas  doar jumătate, restul pribegind  prin lumea  largă, unde graiul strămoșesc este unul secundar, utilizat între pereții domestici. Nici nu vreau să mă gândesc ce se va întâmpla  peste  o sută de ani, peste vreo trei generații, când  globalizarea  ne va scoate ireversibil și din rostul nostru lingvistic. Deposedarea de limba nativă mi  se pare o tragedie cumplită pentru un neam. S-o  găsi cineva în stare s-o împiedice? Dacă da, atunci Atoatecreatorul să-l înzilească!

––––––––––––––––––-

[1] Interviul acordat lui Florian Saiu, în Caiete critice și Evenimentul  zilei

[2] Teoretician politic american. Este profesor de științe politice și este  președintele Colegiului Memorial „David A. Potenziani”, la Universitatea din Notre Dame . El este autorul a patru cărți, inclusiv De ce nu a reușit liberalizarea (Yale, 2018).

[3] Henri Troyat , Ecaterina cea Mare, romanul unei împărătese

[4] Interviul acordat lui Florian Saiu, în Caiete critice și Evenimentul  zilei

[5] Henri Troyat , Ecaterina cea Mare, romanul unei împărătese

[6] Ibidem

[7] Roland Cătălin Pena, Evenimentul zilei

[8] Pe primul loc este chineza, cu 1,2 miliarde de vorbitori nativi, pe doi, spaniola cu 405 de milioane (răspândiți în 44 de țări), iar pe trei, engleza, cu 328 de milioane (aceasta este și  cea mai studiată limbă din lume)