Avea 55 de ani. Cât am și eu acum. Am fost studenți în aceeași perioadă. Îl știam de atunci. Era strălucitor, efervescent, viu. Mai ales viu. Odată, la Festivalul Artei și Creației Studențești de la Cluj Napoca, în jurul Casei de Cultură a Studenților se strânsese puhoi de lume tânără, nonconformistă, zgomotoasă. Câțiva milițieni  au intrat în dispozitiv și au format un cordon prin care trebuia să trecem după ce prezentam biletele de intrare la spectacol. A apărut și grupul Divertis, unul dintre protagoniștii  serii de umor. Vedeta incontestabilă a umorului studențesc. Inșii cu caschetă și vipușcă,  organele de ordine adică, le-au cerut biletele. „Suntem participanți Ia  gală”, s-au explicat divertișii. „Biletele, nu ne interesează !” a ripostat brațul înarmat al poporului. Discuții inutile și comice. Absurde. „Bă, tovarășe, că altfel n-am cum să-ți zic !”, l-am auzit pe Toni  Grecu răbufnind. Noi, ceilalți,  am început să râdem ostentativ, mulțimea  s-a pus pe huiduieli, și, în cele din urmă,  băieții veseli au spart filtrul. Amintiri de demult….

      După 1989, grupul acesta  a explodat mediatic, nu mai era doar un gestul mărunt de rezistență anticomunistă al campusului universitar. Între componenții înzestrați cu har, un tip scund și bărbos, seducător, năvalnic, imprevizibil, spontan. Cu el am redescoperit râsul sănătos, humorul  subțire, savuros,  dreptul la a lua în tărbacă orice și pe oricine. Spiritul liber și subtil. Deși mic la stat, tipul părea uriaș pe scenă, umplea spațiul, și vocea-i puternică reverbera încă și după ce stingeam televizorul. Divertisment ? Nicidecum,  artă, artă pură !

    În anii din urmă l-am văzut adesea în preajma blocului în care locuiesc. Se împuținase parcă  la trup și se retrăsese în el însuși,  iar aura de altădată se risipise brusc. Avea aerul unui om hăituit și certat cu cei din jur, cu el însuși chiar. Simțeam un cuțit în stomac ori de câte ori îl  zăream prelungindu-se ca o umbră pe lângă pereții de beton, ca nu cumva să fie observat.

     Într-o dimineață de luni,  26 septembrie 2016, ecranul s-a îngălbenit și semnalul sonor, sinistru și apocaliptic, al breaking news-ului a făcut ferfeniță  liniștea camerei. S-a stins Ioan Gyuri Pascu !, atât a apărut pe chenarul învolburat și funebru al sticlei luminoase și apoi aducerile aminte ale apropiaților săi l-au reînviat pe proaspătul dispărut. Așa a sunat sfârșitul  unei generații hrănită cu idealuri gonflabile, o generație rătăcită între două lumi potrivnice și neînțelese până la capăt.  Am trăit  dimpreună înălțarea și prăbușirea, exaltarea și deznădejdea, un leat al contrastelor, neterminat și înșelat. Cu Gyuri îmi îngrop partea cea mai insolită a studenției, Dumnezeu să-l poarte spre veșnicie !