În ziua de 2 martie 2004 publicam în presa vremii eseul Sanchi!, pe care  îl reproduc mai jos, nu în întregime.

Preşedintele încheiase o zi istovitoare, cum fuseseră mereu în perioada premergătoare integrării euro-atlantice. (…)

Preşedintele resimţi brusc povara vârstei. Noroc că  nu trebuia să candideze iarăşi. Îşi îmbrăcă pijamaua, se întinse pe pat, cu aceleaşi mişcări încetinite, şi deschise televizorul, concentrat la emisiunile de ştiri. Îl preocupa starea naţiunii. Se destinse, observând că poporul e mulţumit şi truditor, iar sondajele  sunt optimiste, sigure. Echipele de descarcerare extrăgeau din măţăraiele de fiare contorsionate victimele accidentelor rutiere, „mascaţii” răpuneau prompt, între un viol şi o crimă, reţelele de prostituate şi drogaţi, supermarket-urile nu pridideau cu vânzările, politicienii promiteau câte-n lună şi-n stele, ce mai, norodul nici nu se sinchisea de raportul Comisiei de politică externă. Şi, la urma urmei, documentul cu pricina nu era decât rodul conspiraţiilor mârşave ale străinătăţii perfide şi al intereselor oculte ale euro-parlamentarilor căpiaţi de apropiatele alegeri de la Bruxelles ! (…)

Crainicul relatează pe nerăsuflate povestea terifiantă, cu iz de Ev Mediu, a moroiului din Marotinul de Sus, din Doljul pesedist. Acolo unde nea Gheorghe, după „ce  a luat ceva la bord, că altfel nu se poate”, s-a încurajat să-i bea inima lu` nea Petre, vârcolacul neastâmpărat. „Io am mai văzut d-astea – ne atenţionează sincer ţăranul oltean. Dacă nu făceam nimic, îmi mureau şi nevasta, şi fiul, şi nora, că ierau pe moarte. Atunci m-am hotărât să îl dezgrop. Io am luat hotărârea, la capu` meu. (…) I-am desfăcut hainele, l-am tăiat şi i-am scos inima. (…) I-am închis mormântul şi, la răscruce, i-am dat foc la inimă. Am ars-o, şi aici, la casă, în bătătură, pe jăratic. Inima lui s-a băgat într-un corn al furcii ăsteia şi s-a pus pe jăratic. Şi iea pionea. Când pionea iea, s-a făcut cenuşă. Am pus-o în apa de la fântână şi am dat-o să bea ăştia bolnavii. Io n-am băut, dar iei s-a făcut imediat bine.” Dintr-un colţ al ecranului, muierea lu` nea Gheorghe se dă în vorbă: „Ce era să facem, frică-nefrică, nevoia ne-a încolţit. Nu mai aveam putere să ne mişcăm şi, noapte de noapte, îl vedeam aşa, în închipuire, pe nea Petre cum umblă prin casă. Venea şi sugea din noi, aşa cum sug iei”. Preşedintele  se moleşi dintr-o dată, cotropit de-o resemnare metafizică. Opri televizorul şi mormăi aproape pierdut: „Câtă dreptate are şi Scheele ăsta  când zice că România e o ţară pe care o înţelegi din ce în ce mai puţin, pe  măsură  ce o cunoşti mai bine. Păi, dacă nici eu n-o cunosc … Şi, iată, nu mai pricep o iotă din ce se întâmplă şi nici nu ştiu cum să-l vâr pe nea Gheorghe în Europa, în 2007, să nu-l descopere comisarii ăia internaţionali neînduplecaţi !”

Preşedintele, ostenit şi trist, adormi, zvâcnind moale din gene. Visa. Se făcea că, deşi trecuseră vreo cincisprezece ani, duhul lui Ceauşescu îl bântuia ori de câte ori îi era lumea mai dragă. Îl auzea fie lovind cu ciocanul în porţile palatului, fie i se înfățișa la geam,în nopţile lăptoase, cu pozele lui Lenin şi Marx la subsuoară. Alteori, umbla ca zărghitu` pe aleile din curte şi ţipa: „Tovarăşi, nu mă împuşcaţi ! Nu întinaţi idealurile pentru care am luptat împreună !” Strigoiul era posomorât şi pe figura verzui-albicioasă i se citea o încruntătură urâtă, înspăimântătoare. Uneori îl striga pe numele de alint – Nelu – , într-o tonalitate ce-l îngheţa, lungind abisal ultimele litere ale cuvântului. Nu de puţine ori se pomenise cu el în birou, şi arătarea răzbunătoare îi mâzgălise documentele de aderare sau îi vărsase cerneala pe foile cu numirile în funcţii importante ale foştilor activişti, ajunşi capitalişti şi integratori de nădejde. Într-o seară, în cerdacul cotrocenist, năvăliseră Adi, Michi, Tavi şi Agathon. Nişte apropiaţi fideli. Erau îngroziţi şi vorbeau dezlânat. Precipitat. Reuşiseră cu greu să-i comunice  Şefului că fantoma lui nea Nicu le terciuieşte somnul şi le strică proiectele de schimbare la faţă. Aprinseseră în van lumânări cu nemiluita, ctitoriseră zadarnic biserici, învăţaseră degeaba pe de rost Tatăl nostru, se închinaseră fără folos în văzul alegătorilor, îşi incendiaseră aiurea carnetele de pecerişti, trăseseră inutil şpriţuri vârtoase cu popii şi chiar îi ceruseră pe preoţi pe listele electorale, întru alungarea Necuratului din Parlament şi primării. Eşecul nărui nemilos strădaniile lor disperate. Moroiul din Scorniceşti, cel mai iubit dintre moroi, îşi făcea de cap, bicisnic  şi nepotolit, bătându-le obrazul străveziu la orice licitaţie sau privatizare tămâiată cu comisioane neortodoxe.  Nu, aşa nu mai era de trăit ! Agathon rupse tăcerea apăsătoare, doar se specializase în lucrările diavoleşti de când cu Dracula Parc: „Să-i sorbim inima Împuşcatului şi să ne slobozim de moroi !” Cei cinci bărbaţi se priviră fix, cu ochii sclipindu-le demonic. Gata, luaseră decizia izbăvitoare. „Să vină urgent Voican, să ne conducă la cavoul blestemat, că numai el ştie unde e îngropat Împieliţatu` ?  Aaa, şi să nu uit, chemaţi-o pe Rodica, ca nu cumva pârlita asta de Justiţie să aibă toane de independență şi să ne blagoslovească nitam-nisam cu dosar penal pentru profanare de morminte !” porunci scurt, cu vocea regăsită, preşedintele. Ciudatul alai se scurse, fără girofaruri, în cimitir, încredinţat că aceasta e singura cale să se elibereze de strigoiul ceauşist. Ritualul se desfăşură aidoma tocmelii, chiar dacă zăboviră peste măsură la căsăpirea putreziciosului cadavru. Nimeriseră o seceră cu tăişul bont şi sternul răposatului se vădea încă rezistent. Scoaseră, cu degetele tremurându-le de teamă, inima moartă şi o prefăcură în scrum. O presărară la repezeală într-o ulcică de lut plină cu apă, şuşotiră ceva imperceptibil şi adăstară ca emanatul  să înghită primul. Băutorul de nevoie atinse marginea vasului cu buzele crăpate de insomnie şi se holbă la mâna necunoscută ce-i întindea „doftoria” băbească. O gheară ascuţită, metalică, i se înfipse în gât şi coborî în stomac, frângându-l de durere. O recunoscu, împietrit de frică, la doi paşi, mustrătoare şi inflexibilă, pe Emma Nicholson. Nu-şi închipuise ca tocmai ea, baroneasa, să-i servească lichidul leşios, ca leac de vindecare. Se sperie atât de năprasnic, încât trânti cana, care se izbi de cruce şi se sparse în mii de bucăţele, stropind pământul încremenit de obiceiurile păgâne.

Preşedintele sări din aşternut, lac de sudoare. Coşmarul îl transpirase cumplit. Uşor-uşor, uluiala se risipi. Se dezmetici complet. Era tot la Cotroceni. Răsuflă uşurat. Moroiul dispăruse subit. Sau stătea ascuns pe te miri unde şi pândea viclean din umbră? Aprinse lumina şi cercetă din nou, dar altfel, „lista celor 39  de angajamente” asumate de guvern. Îşi încreţi fruntea de încordare, de nemulţumire însingurată, şi convocă pe fugă Cabinetul Năstase, în curs de restructurare, care se angajă solemn că va accelera reformele, că va … Sanchi !

        Deși s-au scurs aproape două decenii de atunci, nonagenarul Ion Iliescu n-are liniște neam. Din când în când, îndeosebi de aniversarea sa și de sărbătorile creștine, pricoliciul Ceaușescu, unu’ blonziu, îl vizitează huliganic și-i strigă prin megafon felurite măscări sub privirile  blegi ale jandarmilor. Răzbunare mai cinică a lu’ nea  Nicu nici că se putea…