Marcel Cone, prietenul copilăriei mele și nu numai, îmi trimite fotografii din Islazul  troienit.  Marțea trecută, când am plecat spre București, satul era scăldat într-un soare primăvăratic. Acum, peste oboarele îmbătrânite s-a năpustit o iarnă de povestit nepoților. Aidoma iernilor de demult, cu mormane de zapadă până la streașina caselor, cu țurțuri crescuți  spre cer,  să-i  străpungă cerga  cu stele și să întoarcă lumina pe pământ. Pe ulița  bunicilor totul e alb și pustiu, nici țipenie de om. Unde s-or  fi dus toți ? Mi-aș lăsa baltă toate socotelile și aș zbughi-o pe linia aia de basm, mi-aș scoate sania din amintirile trezite la viață și m-aș încura cât îi ziua de lungă… Seara m-aș ghemui în poala bunicii, lângă soba încinsă, și mi-aș închipui că nu mă va ajunge niciodată  dorul de lumea aia…

img_20170107_093307   img_20170107_093316

img_20170107_094001   img_20170107_094011

img_20170107_100656   img_20170107_100706

img_20170107_104330   img_20170107_104352

img_20170107_104416   img_20170107_104428

img_20170107_104614   img_20170107_104629

img_20170107_104640   img_20170107_115526

img_20170108_130944   img_20170108_131030

img_20170108_131043