„Pentru Vasiliqia, Albania era ușor accesibilă, cu câmpiile și colinele ei încremenite de ger, cu loviturile de maiuri, dis-de-dimineață, în  putineiul în care se bătea laptele, cu țesutul nesfârșit al pânzelor  de zestre, cu ulița bisericii scăldată-n soare și cu cucul, căruia aici i se spune piază rea.”[1] Pun un semn  la pagina asta din cartea  lui Ismail Kadare și mă retrag înlăuntru-mi. Ce aproape îmi este de suflet, deodată, Albania, țara la care am privit, de când mă știu, cu superioritate nătângă, cu un amestec de dispreț și compasiune. Mi-o imaginez ca pe o soră mai mică a României, a României Islazului meu de  odinioară… Da, fiindcă și la noi unele femei se numeau Vasilca sau Vasilica, iar câmpiile și colinele – domoale, desigur – se întindeau cât cuprindeai cu ochii… Ehe, cât despre geruri, îmi aduc aminte cu sfășietoare  nostalgie că ele înfloreau pe geamurile caselor în buchete bogate și diafane. Flori albe, cu petale fragile  de-o splendoare neverosimilă și mirosind a zăpadă reavănă. Soarele le veștejea, le scutura de ingenuitate și în locul lor răsăreau mănunchiuri de lacrimi  șiroinde. Iarna își jelea odoarele cristaline și primăvara se zbânțuia la orizontul abia înverzit. Câmpiile  și colinele își schimbau ca prin farmec culoarea, dar nimic nu dura, o clipită ținea extazul cromatic, nu mai mult ! Statornicia nu ne stă în fire nici nouă, oamenilor, nici naturii, mi-am dat seama curând și m-am îmbufnat fără consolare. Cerul se limpezea și satul  răsuna de zgomote ciudate. Tata-mare tocmise niște țigani să-i ridice o casă lângă aia veche, devenită prea strâmtă. Curtea s-a umplut cu bărbați oacheși, înarmați cu niște obiecte de lemn tare ciudate, alcătuite din două cozi cam de un metru lungime și fixate în cuie pe părțile laterale ale bucății vag trapezoidale de jos. Ce mai parascovenie, m-am minunat în inocența uimirilor necontenite de atunci. „Sunt maiuri”, m-a lămurit calm bunicul. Și, după ce și-au aranjat uneltele, muncitorii  veniți din capul satului au început lucrarea. Mai întâi  au încropit din blăni un fel de caval,  lat de vreo zece palme, pe grosimea viitorului zid, în care cărau pământul scos dintr-o groapă săpată în obor. Cu maiurile se năpusteau asupra  bulgărilor  negri și lucioși până ce îi sfărâmau  și-i îndesau de nu mai pătrundea picătură de apă.  Cu cât pereții se înălțau,  cu atât scobitura se adâncea, iar eu legumeam cu uluire fascinantul spectacol. Stăteam în preajma țiganilor  și îi cercetam cu neastâmpărată curiozitate, părându-mi-se că sunt adevărați vrăjitori, căci transformau  pământul în casă, cu ferestre, cu uși, o scamatorie întreagă. Bașca graiul acela neînțeles și aspru, cu atâtea consoane îngrămădite unele într-altele. Ma’-marea le gătea, trudnicilor musafiri de funingine, ciorbă în oala cea mai pântecoasă din ogeac și la prânz le așeza masa. Oho, cu câtă poftă înfulecau cu lingurile rudărești din străchinile de lut ars, cu cocoși desenați de jur-împrejurul vaselor cumpărate din bâlci. Frângeau în  două pâinea abia trasă din țest și îmbucau pe nemestecate, zău că îmi lăsa gura apă! Ciușca iute nu le lipsea și nici cinzeaca cu țuică, și nici păruțul, pe care îl învârfuiau cu vin și îl plimbau de la unul la altul, după obiceiul primitiv al locului. Dumnezeule, ce mai duduiau maiurile…  Bătutul laptelui în putinică nu l-am mai apucat, însă am prins țesutul la război, ba a țoalelor, ba a rogojinilor. Îmi plăcea nespus când  țărăncile  își întindeau  pe sârmă  sau pe ulucile de la gard, la aerisit, hainele din lada de zestre. Era  și un soi  de fudulie în gestul acesta transmis cu sfințenie din generație în generație, voiau să le arate celorlalte surate cât sunt ele de vrednice, de pricepute, de avute… Uneori, veșmintele păstrate pentru vremuri anume erau duse la biserica de pe șoseaua mică, unde popa le stropea cu agheasmă  și le citea dintr-o terfeloagă cuvinte străine mie. Acolo, pe ulițele copilăriei,  n-am auzit niciodată decât clopotul, nicidecum cucul. Șugubeața pasăre cânta îndeosebi în zăvoaiele de pe malurile Dunării, dar nu reușeam s-o văd. Se pitula pesemne, ca nu cumva s-o deochi, că prea îmi plăcea trilul  ei. „Piază rea” nu am aflat să fie micuța  zburătoare, doar de-ți cânta din spate, pare-mi-se. Sau din stânga? Uite că am uitat… Oricum, nu-mi păsa, mă ghemuiam la rădăcina  vreunei sălcii rămuroase și lunecam visător pe deasupra miticului  fluviu. Așa, „privind pe suprafața Dunării am învățat infinitatea de nuanțe ale culorilor, lucirile lor fugare și joaca luminii între apă și nori. Cerul era oglinda Dunării și nu invers; aerul de deasupra apei nu semăna în niciun fel cu cel de pe mal, se amestecau în el mirosuri de pește și smoală, fâșii de răcoare îl străbăteau ca niște panglici jucăușe, picături de apă clipoceau în el și-l făceau să pară mai greu. Aerul acela scânteietor nu cunoștea praful și punea la îndoială până și distanțele; malurile păreau când apropiate, să le apuci cu mâna, când învăluite într-o ceață de nepătruns.(…) Dunărea era o ființă de esență divină: avea frumusețea, capriciile, puterea și misterul zeilor. Învățasem punctele cardinale prin raportare la ea: sudul era Dunărea, iar restul lumii se ordonase în funcție de ea. Îi știam traseul pe hartă; o vedeam ca pe un lung șarpe-balaur ce-și ridica încet capul ca să-l sprijine încrezător pe mare.”[2] Șuvoiul lichid, uneori  înfricoșător, alteori blând, curgea necontenit și n-am izbutit să-l opresc niciodată, deși am încercat  de nenumărate ori, Doamne cum mă mai opinteam să-l întorc din drum! La fel li s-ar fi năzărit și copiilor albanezi dacă ar fi avut și ei Dunăre, n-am  îndoieli. Numai că n-au avut un asemenea noroc  și cum să nu-i compătimești ? Dar anii trec indiferent  că ești român sau albanez și d-aia te pomenești  șoptindu-ți în sine:

          „Un gând mă prinde-apăsător:

            Oare-am trăit, ori fu părere?

            Eram un tânăr visător,

             Azi sunt o rană, o durere…”[3]

–––––––––––––––

[1] Ismail Kadare, Firida Rușinii

 [2] Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959

[3] Aurelian Bentoiu (socrul scriitoarei Annie Bentoiu, fost fruntaș liberal, pomenit în volumul Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959).