Mă străduiesc  din  răsputeri să  mai cred măcar o iotă în istorie, dar întâmplările de ieri și de azi mă împiedică… Istoria  nu-i decât  o toană a omenirii, un fel de modă cu care se defilează câteva sezoane, pentru ca apoi  treanța să fie azvârlită la coșul de gunoi, în uralele mulțimii ațâțate la ură. De regulă altă gloată, iar nu cea de la momentul lansării  pe piață a colecției  căzute  apoi în dizgrație.  Ca de pildă, transformarea mausoleului din Valle de los Caidos din simbol al franchismului într-unul închinat  victimelor fascismului. Aici, între cei căzuți în războiul civil spaniol (vreo 34 000 de victime din jumătatea de milion), a fost înhumat regește și Francesco Franco, venerat până deunăzi aidoma unui zeu. Da’ de unde, un dictator odios! s-a trezit urlând premierul socialist și, curată coincidență !, juzii de la Curtea lor Supremă au decis exhumarea fostului erou și mutarea rămășițelor lui în cimitirul familial Mingorrubio El Pardo. „O victorie a democrației!” s-a sclifosit demagogic președintele guvernului de la Madrid, confirmând iarăși ceea ce știam cu toții:  istoria rămâne pe mai departe o târfă ordinară, căzută la picioarele atotputernicului clipei ! „Trebuie să terminăm cu această  logică a revanșei. Politicienii niciodată nu trebuie să facă dreptate”, ne îndeamnă  degeaba și în zadar Adam Michnik.

                                                            *

Totul se rescrie astăzi, deși la  fel, bănuiesc, au stat mai mereu lucrurile. Negrul devine  alb și invers, un perpetuum mobile pus la cale de scamatorii ahtiați după senzații tari. Trăim sub semnul contestării  zdrobitoare, nenuanțate, nimicitoare… Vorba lui Radu Cosașu (ce vorbă? că  e ditamai citatul): „Aceștia susțin, nu fără un blând dispreț, că «Malraux al dumitale» a fost «cam cretin politic» atunci când, în ’36, a plecat în Spania să lupte de partea comuniștilor împotriva franchiștilor; tot așa «spălați pe creier de KGB» au fost, în același război, Hemingway, Dos Passos – «cel mai bine dintre „antifașciștii dumitale” s-a descurcat Koestler, care a terminat cu ei și s-a dedicat studiilor pe creier, acolo  unde se năștea schizofrenia…»

Aceiași, nu mai puțin inteligenți, când au aflat după ’90 că «Orwell al nostru» (cu el suntem de  acord!) ținuse morțiș să dea un comunicat de presă  prin care se opunea ca 1984 să fie interpretat doar în cheie antisocialistă, au ridicat din umeri, ei știind azi ceea ce nici Orwell nu știa: o carte e mult  mai obiectivă  decât autorul ei.

Aceiași (cărora  Mozart le place la fel de mult cât mie!) sunt extrem de critici față de americanii care  au acceptat («idioți, ca de obicei») ca un soldat sovietic să pună steagul roșu pe Reichstag, la 2 mai  1945. Ei – în niciun caz – nu ar fi sărbătorit cu șampanie ziua de 8 mai, a capitulării germane, fiindcă   știau că a doua zi, 9 mai, va rămâne o zi a Rușinii europene, când s-a consacrat ocuparea țărilor din Est de către Stalin, Armata Roșie și acel popor rus  din rima odioasă cu «libertate ne-a adus». Ei nu judecă în context, ei prejudecă; contextul vine dinspre  Sartre, iar Sartre le provoacă, într-adevăr, greață.

 Aceiași, cu care pot asculta Bach într-o tăcere  fără dezacord, nu mi-au ascuns că nu mai pot citi Jurnalul lui Sebastian, după 23 August 1944: nu mai pot suporta bucuria lui la intrarea sovieticilor în București; entuziasmul, inadmisibil la un sceptic  ca el, provocat de înfrângerea nemților, strigătul lui: «Au crăpat! Au crăpat!» uimitor de vulgar; lipsa   totală de inteligență – «ca să mă exprim așa…»,  mi-a   precizat unul – cu care descoperă candoarea în ochii  unui soldat rus; imbecilitatea – «ți-o spun de-a dreptul…» – cu care le justifică sălbăticia; și mai ales, mai ales, pagina aceea din septembrie 1944,   când «Vivi» Vișoianu îi povestește, la întoarcerea  de la Moscova, unde semnase armistițiul, cum se comportase Molotov în tratativele cu noi: la orice obiecție a delegației române în fața acelor condiții de groază, Molotov nu avea decât o singură replică:  «Ce-ați căutat la Stalingrad?» E o pagină insuportabilă. Ei ar fi știut ce să-i răspundă. Ce?… Ei nu ar fi ieșit în noaptea de 23 August ’44 să-l aclame  pe Mihai pentru trădarea Germaniei. Ei nu l-ar fi predat pe Antonescu sovieticilor. Și dacă nici ei nu  s-ar fi dus până la Stalingrad pentru Basarabia și ar  fi rămas pe Nistru – tot așa nu s-ar fi dus în Tatra și  ar fi rămas pe Tisa, după eliberarea Transilvaniei;  când le spun că pe baza acestor idei e aproape sigur  că nu am mai fi ascultat împreună Jupiterul lui Mozart, mi se acordă o privire cu un subînțeles  deloc misterios, care a încetat să mă doară sau să mă indigneze ca pe Sebastian.

Pentru ei –  «burghezi reacționari» cum le place să se viseze ironic și simpatic -, sunt un  progresist insuficient căit. Pentru mine, ei nu sunt de dreapta   (ce mai înseamnă dreapta și stânga în România ?),  ci inteligențe vii, postdatate, recente, cu doar 70 de  ani la bază, incapabile să înțeleagă că nimeni nu e   inocent în judecarea unei istorii netrăite. Inocența nu conferă niciodată clarviziune.  Cu inteligențe recente nu se poate clădi decât o nouă corectitudine   politică, în care «Hitler a  fost mai bun decât Stalin»,  «Gulagul mai rău decât Auschwitzul», iar «bombardarea Dresdei mai scandaloasă decât masacrul  de la Oradour»… A le spune că e invers ar fi la fel de maniheist și pauper. Istoria redusă la comparația  adjectivelor – ce peisaj plat după bătălie!…

Ca unul care știe, din anii ’50, ce înseamnă a gândi și a fi «pe linie»,  descopăr – nu fără delicii – că acest political correctness vehement anticomunist nu e cu nimic mai fertil în îndoieli decât cruntul dogmatism stalinist care a distrus «o stângă»,  dar   nu poate face nimic în fața Jupiterului mozartian.”[1]

Totuși, ceva, ceva mă perpelește de-mi vine să-mi iau lumea în cap, nu-mi dă pace deloc, asemenea unui adevăr incomod și imposibil de ocolit deocamdată: „Fără aventura  lirică  a comunismului, secolul nu poate fi înțeles.” A zis-o  André Malraux și dacă nici el nu mai înseamnă nimic, să-i  mănânce corbii inima ei de istorie !

                                                            *

Un  dialog în afara căruia nu-i chip să înțelegem istoria. Istoria politică, de data aceasta. Leuwen-tatăl (faimos bancher parizian) și fiul său, două personaje stendhaliene, discută despre calea pe care ultimul trebuie s-o aleagă în  viață:

„Banca te plictisește și preferi biroul particular al contelui de Vaize?

– Da, tată.

– Acum se ivește o mare dificultate: fi-vei destul  de ticălos pentru slujba asta? Lucien tresări; tatăl său îl privi cu același aer, vesel și serios totodată. După o clipă de tăcere, domnul Leuwen reluă:

– Da, domnule sublocotenent, fi-vei destul de ticălos? Vei fi pus în situația de a vedea o mulțime  de mici matrapazlâcuri, iar dumneata, ca subaltern, îl vei ajuta pe ministru în asemenea lucruri, sau îi  vei pune bețe-n roate. Vei face pe scârbosul, în calitate de tânăr republican care are pretenția să-i plămădească din nou pe francezi, ca să-i facă dintr-înșii niște îngeri? That is the question, și în privința asta  vei răspunde diseară, după operă, deoarece, între noi fie spus, de ce n-ar fi chiar în momentul acesta o criză de guvern? Finanțele și Războiul nu și-au  spus vorbe de ocară pentru a nu știu câta oară? Sunt și eu băgat acolo și pot, diseară și mâine, dar poate, nu și poimâine, să te căpătuiesc într-un chip strălucit.  Nu-ți ascund că mamele vor pune ochii pe dumneata,  ca să-și mărite fetele; într-un cuvânt, situația cea mai onorabilă, cum spun proștii, însă fi-vei destul de ticălos ca să corespunzi? Gândește-te bine la aceasta: până la ce punct te simți în stare să fii  ticălos, adică să-ți  dai concursul la săvârșirea unei mici ticăloșii? Deoarece de patru ani încoace nu mai e vorba să se  verse sânge…

– Cel mult să se fure bani, întrerupse Lucien.

– Banii bietului popor, îl intrerupse la rândul lui domnul Leuwen, cu un aer jalnic, sau să-i întrebuințeze puțin cam altfel decât i-ar întrebuința el însuși, adăugă pe același ton. Numai că poporul e cam prost, iar  deputații lui cam nătângi și îndeajuns  de interesați…

– Și ce dorești să fiu? întrebă Lucien cu un aer   simplu.

– Un ticălos,  un  om  politic, un Martignac, n-aș merge până acolo încât să spun un Talleyrand. La vârsta dumitale și în jurnalele  dumneavoastră, asta se cheamă a fi un ticălos.  Peste zece ani, vei ști că un Colbert, un Sully, un cardinal de Richelieu, într-un cuvânt, orice om politic,  adică orice conducător de oameni, s-a ridicat cel  puțin până  la această primă treaptă de ticăloșie la   care doresc să te văd pe dumneata.”[2]

That is the question  de-a pururi: „Fi-vei destul de ticălos ca să accepți o dregătorie mai acătării  în stat ?”…

                                                            *

Uneori, ca să-l invoc pe Bertold Brecht, „înțeleg că guvernul crede că poporul a trădat încrederea regimului, care trebuie, astfel, să facă eforturi pentru a-și redobândi autoritatea. În acest caz, nu ar fi mai simplu pentru guvern să-și dizolve poporul și să-și aleagă un altul?” Ba bine că nu, însă democrația capitalistă s-a născut din iluzia  că votul rezolvă problema de putere politică, chiar dacă pe  intervale scurte. Stimabililor,  „există o formă eficientă de decomunizare, alegeri libere. Nu există  altă formă. Experiența românească: muzica! muzica!”[3]  Istoria pe note muzicale…

                                                            *

Mostră de relativitate a istoriei: „A existat – precis – un   jug fascist –  care avea ca scop declarat să nu cădem sub jugul comunist.”[4] Zâmbesc amar, întotdeauna s-au găsit justificări pentru orice nerozie a omului, îndeosebi a omului-turmă atins de turbare. Și ca să ne ferim de primejdia ce ne pândește la fiecare pas – fanatismul -, recurgem la felurite sofisme, pretexte… Fiindcă, „de cum apare inteligența, apare nuanța și, de cum apare nuanța, nu mai e loc pentru părtinire.”[5] E cumva prea subtilă explicația? Posibil, de aceea „omul inteligent ar trebui să învețe  a privi la televizor ca și cum ar citi un roman.”[6] Ehe, multe ar trebui să  facă omul inteligent ca să deslușească istoria… Dar ne folosește oare la ceva ? Că se tot repetă întruna, desfrânata…

                                                            *

José Saramago se  încăpățânează să susțină că  „istoria oamenilor e istoria neînțelegerilor lor cu dumnezeu, nici el nu ne înțelege pe noi, nici noi nu îl înțelegem pe el.”[7] Oare la atât să se reducă știința care studiază dezvoltarea complexă a societății, a omenirii ? Nu  mai pricep nimic…

––––––––––––––

[1] Anti-damblale

[2] Lucien Leuwen

[3] Radu Cosașu, Anti-damblale

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Alain Rollat (Le Monde)

[7] Cain