Imediat după 1990, a  început  dezmembrarea României. Industria   era un „morman de fiare vechi”, așa încât autoritățile  de atunci s-au grăbit  s-o vândă  la bucată. Dar nu oricui, ci  investitorilor strategici, sintagma care a făcut carieră lungă vreme. Cine au fost, în fapt, acești privilegiați ai privatizărilor frauduloase  ?

    În primul rând, misiți ai cercurilor de influență de afară,  interesate ba de ocuparea unei piețe atractive și cu potențial, ba de eliminarea unui concurent stânjenitor.

  În al doilea rând, trimiși ai puterilor care fuseseră implicate în răsturnarea regimului comunist, preocupate să-și ia partea leului.

  În al treilea rând, intermediari ai Axei Washington-Bruxelles răsplătiți astfel pentru  ajutorul dat României în procesul de aderare și integrare în structurile euro-atlantice.

     În al patrulea rând, geambași băștinași, cu proptele în noile structuri statale înfiripate la București.

  Deloc întâmplător, străinătatea n-a zis nici pâs pe parcursul acestui proces de divizare a marii proprietăți unice. De ce ar fi comentat, atâta vreme cât bunurile întregului popor treceau în mâinile hrăpărețe ale capitaliștilor de aici și de aiurea ? Important era ca decomunizarea să se realizeze rapid și total, legalitatea conta abia la sfârșit. După vreo 15 ani, fabricile și uzinele, mândria țării de odinioară, au devenit locuri virane iar apoi mall-uri, parcuri de distracții contra cost. Concernele de afară scăpau de un competitor serios, iar corporatiștii  puteau să integreze în spațiul imbecilizării docte un alt teritoriu. Bașca dispariția proletariatului, cu potențialul lui revoluționar, defel convenabil cotropitorului descălecat  la gurile Dunării.

     Așadar, furtul bogăției naționale a priit tuturor, fiind încurajat  atât din interior, cât și din exterior. De aceea nimeni nu a țipat că fărădelegea  a însoțit  pretinsa privatizare.

  Când raptul s-a încheiat, Washington-ul  și Bruxelles-ul s-au dumirit  brusc și și-au exprimat „profunda îngrijorare” cu privire la ilegalitățile dâmbovițene. În consecință, au inventat sancțiuni  și mecanisme parșive  de cooperare și verificare, dar și parchete anticorupție. Ultimii  afaceriști  români trebuiau lichidați judiciar, întru propășirea  capitalismului mondial. Politicienii  neaoși, mai toți  cozi de topor ale colonizatorilor cu gulere albe, s-au văzut  și ei aruncați în temniță, în chiotele sălbatice  ale mulțimii. În locul ăstora, s-a năpustit asupra avuției naționale, încă nesfeterisită pe de-a-ntregul, alt val migrator – cel al tehnocraților. Un fel de vizigoți sau ostrogoți, chemați la ucaz extern să desăvârșească prăpădul.

      Cam asta este istoria tristă și dureroasă  a României ultimului sfert de secol. Istoria unei foste țări.