„Era frig în primăvara aceea, în ziua aceea, îmi pare că mi-a povestit  cândva mama. Zăpezile nu se topiseră încă. În dispensar, la Topraisar, duduia soba, mirosea mai degrabă a iarnă. Noaptea trecuse  greu, nu știu dacă  am reușit să adorm. Așteptam să se verse zorile, mi-a fost mereu frică de cifra 13 și nu voiam să te nasc  sub semnul ei rău-prevestitor. Mi-aș fi reproșat că te-am adus pe lume în zodia ghinionului. Când s-a luminat,  pe 14, m-am liniștit dintr-odată, iar pe la ora 8 am simțit  că nu mai ai răbdare. Te-ai răzvrătit cu atâta  hotărâre încât nu mai era chip să te țin pe loc. Ai zvâcnit din piciorușe, apoi din mânuțe și un scâncet discret,  timid a făcut să adie ușor aerul din cameră. Unde oare te grăbeai ?  Abia atunci m-am speriat cu adevărat. Ce destin ți-oi fi hărăzit ? m-am întrebat strivită de frământări. În afara unei asistente, în încăpere  nu se mai afla altcineva. Îți ofeream  dintru început o singurătate care strângea, într-un colț străin de țară, departe de casa părinților mei din Islaz. Mă mutasem în Dobrogea ca să câștig o pâine și stăteam  în gazdă, în gospodăriile țăranilor ai căror prichindei  îmi erau elevi la școală. Lucram ca suplinitoare de dascăl la clasele primare și în starea asta de provizorat, care va fi perpetuu, din nefericire, ai apărut tu. Tocmai împlinisem 21 de ani, n-aveam casă, slujbă sigură, familie proprie, nimic ! Însă nu m-am împotrivit sorții, veneai să-mi alini tristețile, nu-mi putea scoate nimeni din cap gândul acesta întremător… Și nu m-am înșelat.”

Au trecut de la dimineața cu pricina 57 de ani, fix 57… Mama s-a prăpădit și, uneori, în vis o mai întâlnesc și ne ascultăm unul pe altul, de parcă  am trăi în același timp. Azi este aniversarea ei, nu a mea, căci nașterea înseamnă omagiul maternității, nu al pruncului. Dar nu am cui să urez ani mulți și tihniți, de dincolo de mormânt nu se aude vreo voce. Glodul n-a învățat să vorbească, deocamdată. Iar eu n-am apucat  să dezleg taina tăcerii lui… Cum  nu mi-am însușit nici lecția reculegerii în brațele crucii din cimitir. De ce ar fi nevoie, de vreme ce fiecare  pământean își cară înlăuntru mormântul părinților săi ? Dumnezeu ne-a plămădit nu din carne, ci din țărâna celor care ne-au dat suflare. Întindeți în  lateral mâinile și veți fi chiar crucea, „simbolul interferenței cerului cu pământul, al spiritului cu materia”,  în tălmăcirea minunată a preaîncercatului Nicolae Steinhardt. Neîndoielnic, constat în pragul senectuții, noi copiii, nu suntem altceva decât crucea părinților   noștri, acum și-n vecii vecilor, amin !