1961… Ce departe mi se  pare anul acela ! Gheorghe Gheorghiu-Dej era „președintele” României comuniste, iar pușcăriile gemeau încă de „dușmani ai poporului” și de „elemente declasate”… În lume, întâmplări care mai de care – la Berlin începea  construirea Zidului rușinii, la Moscova,  sovieticii îl scoteau din mausoleul lui Lenin pe neînsuflețitul Stalin, la Tirana, albanezii se desprindeau de URSS, ademeniți de modelul chinez, Kuweitul devenea emirat independent, la Santo Domingo, dominicanii îl asasinau pe dictatorul Trujillo, iar la Washington, John Fitzgerald Kennedy ajungea la Casa Albă… Și toate astea în plină detentă a omului, care zbura pentru prima oară în cosmos[1]

Mai aproape, la Islaz, la bunicii mei materni, nu fusese descoperit  curentul electric, opaițul continuând să  lumineze vag bezna unei ruralități de Ev Mediu… Pe liniile satului  circulau câteva   atelaje trase de boi, calul nu primise totala grațiere a burjuilor roșii… Cât despre autoturisme, mai va, noul stat avea alte priorități. În casele dărăpănate trăiau cam trei generații, dacă nu patru, și de la bâtu’ la bâta,  trecând pe la tata-mare și ma-marea, și până la nepoți și strănepoți  nimeni  nu cuteza să-i înfrunte pe ăi bătrâni, să le conteste autoritatea. Un patriarhat arhaic cu rogojini în ramă și cu sapă în loc de blazon aristocratic.

S-au scurs de atunci 58 de ani și omenirea s-a schimbat cum puțini și-ar fi imaginat în urmă cu șase decenii. Țâncul de odinioară, crescut în copaie și învelit cu cârpe, se tot miră din pragul unui amurg ce s-ar vrea suspendat pe veci. O  viață de cobai îmi  pare acum, un experiment politic, social, economic, tehnologic și psihologic la care m-au silit vremurile. De  aceea, mă țin din răsputeri să nu mă ia cu totul șuvoiul de neoprit  al modernității  zurlii și mă încăpățânez să-mi păstrez fâșii înguste de nesupunere. Îndărătnic aidoma  neamului de țărani ai sudului și reacționar așijderea, simt uneori cum timpurile  adunate în  mine trag fiecare în altă parte, gata să mă sfârtece… Nu-i lesne defel să te trezești dintr-un feudalism de bordei și de paiantă în ditamai postmodernismul „adaptării la tonți” cu smart-phone cu tot. Prins și surprins, adesea, în vălmășagul incontrolabil, în hărmălaia existențială, am ales expectativa, îndoiala, scepticismul. Cele mai optimiste persoane sunt ignoranții, am observat curând și revelația cu pricina m-a condamnat iremediabil  la… pesimism. Îmi  repugnă visceral sloganul tembelismului actual: „Gândește pozitiv !”  Să ne păstrăm luciditatea, totuși, să n-o batjocorim în speluncile consumerismului destrăbălat, ea este singura noastră busolă. Și să nu ne sfiim să recunoaștem  că suntem nostalgici, melancolia nu-i o  infirmitate! În afară de trecut, nimic nu ne aparține pe de-a-ntregul, ăsta-i adevărul gol-goluț! Dar „adevărul e arareori pur și niciodată simplu.”[2] Viitorul? O iluzie. Prezentul? O părere, o respirație și atât. După prima gură de aer extrauterin, clipele de dinapoi sunt mai numeroase și învățăm că aleanul ne va fi cel mai loial însoțitor. Memoria tocmai căpătată ne obligă la retrospecțiuni și la cheremul lor vom atârna de-a pururi ca într-un ștreang de mătase.

58 de ani… „E, când îmbătrânești, ți se mai strâng  drumurile”[3]… Nu doar drumurile, ci și orizontul… Însă le redescoperi pe cele de altădată, le mături cu nespusă tandrețe, le întărești, pe ici, pe colo, le îndrepți  pe unde se mai poate și îți pregătești  ieșirea din poveste. Căderea din viul vieții. Plecarea definitivă. Ultimul drum nu are, din păcate, și variante  ocolitoare…

 

 

––––––––––––––

[1] Ce ironie a sorții, pilotul militar  Iuri Gagarin, cel care  efectuase acest prim zbor spațial, va muri în 1968 într-un accident… aviatic, MIG-ul în care se afla prăbușindu-se în apropierea orașului Kirgaci din  regiunea Vladimir.

[2] Oscar Wilde

[3] Marin Sorescu, Avocatul