Prima oară am fost aici în urmă cu două decenii, doar în trecere. „Marea hunedorenilor”  mi-a rămas la  inimă și mi-am promis atunci că voi reveni. Asta s-a întâmplat anul trecut,  după ce Basmul fotbalului… mă purtase pe la Deva. Din păcate, timpul mă zorea iarăși, așa că n-am zăbovit decât o jumătate de zi. Acum am stat un sfârșit de săptămână, pe o vreme văratică și cu lună plină. Un  colț de rai, cum  sunt atâtea în țara asta năpăstuită politic… O liniște spartă arar de măcăitul rațelor sălbatice ori de fâlfâitul aripilor  cormoranilor survolând lacul… Biserica rămasă în  apă e o mărturie de prisos a „obsedantului deceniu”, scăpată de gura lacomă a excavatoarelor roșii, venite să înghită un sat întreg… Și aburul  plutind în fuioare pe luciul lichid ca în ceasurile Facerii lumii,  în zorii  unei dimineți de toamnă târzie  aidoma unei păreri de viață…