Pe  pagina sa de Facebook, poetul Mircea Cărtărescu  te întâmpină  cu următorul elogiu: „Mulțumesc, Laura Codruța Kövesi! Ai fost și ai să rămâi simbolul unei Românii mai bune ! Dacă vei candida vreodată la Președinție, voi fi primul care te va vota!”

Au creatorii ăștia de frumos o apetență nerușinată pentru omagierea stăpânilor clipei  ceva de speriat !  Năravul nu-i de ieri, de azi, și nu-i doar  un obicei al locului valah, cronicile de aiurea consemnându-l ca atare încă  din zorii istoriei. Bunăoară, Voltaire se gudura pe lângă  Ecaterina cea Mare, care, în ochii „bătrânului flecar din Alpi”, devenise „Neasemuita”, „Astrul cel mai strălucitor al Nordului.”[1] Mai mult, îi trimitea și un poem îngrețoșător prin  depravarea laudei:

            „Doamne, tu care-mi iei puterea de-a vedea şi auzi,

            Dă-mi-le înapoi, căci plec îndată!

            Fericit cel care te vede, augustă minunată,

            O, Ecaterina! Fericit cel care te poate auzi!

            A seduce şi a domni, iată al tău talent;

            Dar ceea ce mai mult mă emoţionează,

            Cu mintea ta, îl întreci pe înţelept,

          Care, în faţa ta, de a mai fi încetează.”[2]

Dar delirul filosofului nu se oprește aici, dimpotrivă. Adorația lui se  întinde ca o pecingine, iar când țarina tălmăcește un cod, lăudătorul ei salută „cel mai frumos document al secolului,  demn de  Licurg și de Solon.”[3] Altădată, după reprimarea sângeroasă a polonezilor, francezul aplaudă exaltat: „Exemplul pe care îl dă împărăteasa Rusiei este unic în această lume. Ea a trimis  patruzeci de mii de ruși să predice toleranța, cu baioneta în vârful puștii.(…) Ea a pus în mișcare armatele.(…) pentru a forța (oamenii) să se suporte unii pe alții.”[4] Cum o mai aduce din condei celebrul ateu, cum ne mai dovedește el că pe hârtie orice poate fi justificat, scuzat ! Și panegericul se deșiră abisal: „Eu  nu sunt un ucigaș, dar cred că  aș deveni pentru a vă  servi cauza.” Să te crucești și alta nu ! Apogeul va fi  demn de „rapsozii” celui mai iubit fiu al poporului  scornit în Epoca de Aur: „De ce n-aș avea plăcerea să fiu înmormântat în vreun  colț al Petersburgului, de unde să pot să vă văd trecând și retrecând sub arcurile de triumf,  încununată cu lauri și frunze de măslin?”[5]

Toată scurgerea asta stercorală de vorbe deșucheate nu e de-a moaca, desigur, serviciul costă al naibii. Vreo 39 238 de livre o împovărează pe „Neasemuita” numai lada cu ceasuri expediată din Ferney, cu sprijinul ceasornicarilor elvețieni, celelalte cheltuieli sunt păstrate în actele din arhivă.

În  corul destrăbălaților care  ridică în gura mare osanale în cinstea capului încoronat din „Veneția Nordului” se înscrie, deloc dezinteresat, și Diderot: „Mare prințesă,  mă prosternez la picioarele voastre; îmi întind brațele spre voi; aș vrea să vă vorbesc, dar inima mi se strânge, mintea mi se tulbură, ideile mi se încurcă, mă înduioșez ca un copil și expresia adevăratelor sentimente care mă năpădesc se sting pe buzele mele… O! Ecaterina! Fiți sigură că nu domniți numai la Petersburg, ci și la Paris !”[6] Rusoaica prin adopție[7] nu rămâne datoare și îi cumpără întreaga bibliotecă cu prețul de 16 000 de livre și-i va stabili  și un  salariu de o mie de livre pe an, permițându-i totodată să-și păstreze cărțile în locuința lui din Paris. Gestul îl determină pe alt adorator,  Grimm, să exclame încântat: „Treizeci de  ani de muncă nu i-au putut atrage lui Diderot nici cea mai mică recompensă. A binevoit împărăteasa Rusiei să achite, cu această ocazie, datoria Franței.”[8]  Generozitatea princiară nu are stavilă și continuă cu o invitație ațâțătoare. Așa că în  toamna anului 1773, „frigurorul și sedentarul” filosof în vârstă de 60 de ani, care nu mai călătorise decât pentru a se duce de la Paris la Montmorency, se încumetă să plece la femeia idolatrizată, unde va sta câteva luni. Întâmplarea îi produce lui Voltaire o adevărată criză de gelozie: „Doamnă, sunt cu siguranță în dizgrație la curtea voastră. Majestatea Voastră imperială m-a părăsit pentru Diderot,  sau pentru Grimm, sau pentru un alt favorit. N-ați avut nicio considerație pentru bătrânețea mea. Mai treacă asta dacă Majestatea Voastră ar fi fost o cochetă franțuzoaică; dar cum poate o împărăteasă victorioasă și legislatoare să fie atât de nestatornică?… Nu știu ce crimă am făcut care să justifice indiferența voastră. Văd bine că nu există pasiune care să nu se sfârșească. Această idee m-ar face să mor de amărăciune, dacă n-aș fi pe cale să mor de bătrânețe… Semnat: «Admiratorul Vostru părăsit, al vostru batrân rus din Fernay».”[9]

„Semiramida din Nord” îi răspunde grabnic, cu un simț al umorului îndelung exersat: „Trăiți, Domnule, și să  ne împăcăm, căci nu avem de ce ne certa… Sunteți un atât de bun rus, încât nu veți putea fi niciodată dușmanul Ecaterinei.”[10]

La capătul șederii, Diderot mulțumește cu adânci plecăciuni: „Din sânul familiei mele, am onoarea să scriu Majestății Voastre. Tați, mame, frați, surori, copii, nepoți, prieteni, cunoștințe se aruncă la picioarele voastre să vă mulțumească pentru toată bunătatea cu care m-ați onorat la curte. Iată-vă alături de Cezar, prietenul vostru, și puțin deasupra lui Frederic, periculosul vostru vecin. Mai rămâne un loc lângă  Licurg sau Solon și  Majestatea Voastră se va așeza acolo. Aceasta este urarea pe care îndrăznește să v-o prezinte filosoful galo-rus.”[11] Aproape că-mi vine să vomit…

Helvetius este alt cântăreț al curții pravoslavnice, care, în momentul invadării țării leșilor, constată că „totul devine legitim și chiar virtuos când e vorba de salvarea publică.”[12] Ca-ntotdeauna, în numele „salvării publice” totul e permis…

A scăpat oarecum neatins de microb enciclopedistul  d’ Alembert,  care,  momit de suverană cu o leafă de douăzeci de  mii de ruble, un palat și rangul de ambasador ca să-și desăvârșească activitatea științifică în marele țarat, a refuzat. Motivul? Climatul de insecuritate,  zvonul că Petru al III-lea fusese asasinat, deși oficial s-a spus că o colică hemoroidală ar fi cauzat moartea nefericitului. Așa că el îi va explica prietenului său Voltaire motivul respingerii propunerii: „Sunt mult prea predispus la hemoroizi; or, aceștia  sunt prea periculoși în această țară (în Rusia) și eu vreau să mă doară fundul în siguranță.”[13]

Dar intelectualii  aceștia atât de zeloși și râvnoși în slăvirea „Măicuței” sunt doar simple vehicule de imagine, agenți de influență pe care nemțoaica urcată pe tronul răsăritean îi manipulează cu o abilitate strălucitoare, exploatându-le orgoliul și naivitatea nemăsurate. Niște creaturi aiurite, care se hrănesc cu  himere și jonglează cu idei năstrușnice, nefolositori însă în treburile practice ale cetății[14]. De aceea, vădind o strașnică luciditate, genială pe alocuri, ea îi mărturisește lui Diderot: „Am ascultat cu cea mai mare plăcere tot ceea ce spiritul vostru strălucitor v-a dictat; dar,  cu toate mărețele voastre principii, pe care le înțeleg foarte bine, s-ar face cărți frumoase și treabă proastă. Uitați, în toate planurile voastre de reformă, diferența între cele două poziții ale noastre. Dumneavoastră nu lucrați decât pe hârtie, care suportă orice; ea este netedă, suplă și nu pune obstacole, nici imaginației, nici penei voastre, în timp ce eu, biata împărăteasă, eu Iucrez pe pielea umană, care este cu totul diferită, iritabilă și susceptibilă.”[15]

Sigur, „ar fi ideal ca înțelepciunea  intelectualilor să se îngemăneze cu puterea oamenilor politici, fiindcă politica înseamnă putere, iar cultura înseamnă cunoaștere. Împreună, înțelepții și puternicii ar putea conduce spre libertate, dar această «împreunare» s-a dovedit imposibilă de-a lungul vremii.”[16]

Așadar, de ce ne-ar mai mira excesul de complimente adresate unui procuror de către Cărtărescu și Liiceanu, de pildă? În definitiv, ei  n-au făcut decât să-l înlocuiască pe Traian Băsescu cu alt  idol, într-un mecanism descifrat memorabil de Radu Călin Cristea în monumentala carte Împăratul cu șapcă. În definitiv, cădelnițarea puturoasă și sforăitoare a unori lideri vremelnici e singura modalitate aleasă de elita intelighenției  dâmbovițene de a rivaliza cu spirite de anvergura unui Voltaire sau Diderot. Halal cale!

––––––––––––––––

[1] Henri Troyat, Ecaterina cea Mare, romanul unei împărătese

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Henri Troyat, Ecaterina cea Mare, romanul unei împărătese

[7] Ea le va spune la un moment  dat medicilor săi: „Sângerați-mă de ultima picătură de sânge german, ca să nu mai am decât sânge rus în vinele mele.”

[8] Henri Troyat, Ecaterina cea Mare, romanul unei împărătese

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Ibidem

[12] Henri Troyat, Ecaterina cea Mare, romanul unei împărătese

[13] Ibidem

[14] Așa se explică și eșecul colaborării dintre Frederic cel Mare al Prusiei și Voltaire, chemat la Potsdam  să-l „consilieze” pe rege.

[15] Henri Troyat, Ecaterina cea Mare, romanul unei împărătese

[16]Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, în interviul acordat lui Florian Saiu (Evenimentul zilei)