Odinioară, Moscova nu credea în lacrimi. În cinematografie doar,  acolo unde sufletul pravoslavnic este inegalabil prin clătinare și adâncime. Dincolo de peliculă, Kremlinul nu se sinchisea neam de suferințele mujicilor, prinși pe veci  în mrejele misticii  țariste.

    Deunăzi, l-am auzit pe  președintele mexican spunând răspicat și amenințător că „Mexicul nu crede în ziduri !” Ricana era răspunsul aztecilor la năstrușnicia lui Trump de a despărți cele  două țări  printr-o  stavilă de beton. Iar cu o piedică legislativă, un decret trumpist defel în spiritul multicultural  al vremii, musulmanii din vreo șapte  state cu deprinderi  teroriste sunt opriți la frontieră. America își închide granițele în fața  exodului islamist și din clipa aceasta mă încearcă niște temeri. Riposta fanaticilor religioși subjugați de  învățăturile lui Allah nu va  întârzia, Dumnezeu să ne ocrotească !

   Lângă noi, ungurii s-au apucat  și ei să înalțe obstacole împotriva puhoiului de arabi plecați în pribegie înspre Europa de Vest, semn că  lumea crede în ziduri ! Încă.

   După dărâmarea cu surle și trâmbițe a zidului berlinez,  omenirea a căzut mai repede  decât mă așteptam în nostalgia propriului coșmar și s-a pornit să construiască iarăși zăplazuri. Bariere între unii și alții, întru înstrăinarea  de sine și nu numai.  Culmea, în plină epocă a globalizării  ! Amintirea Marelui Zid Chinezesc nu-i dă odihnă, o urmărește obsesiv. Atunci, trăia cu  spaima cotropitorilor, acum, cu  spaima migratorilor, deloc belicoși,  dar flămânzi și săraci.

   D-aia îl înțeleg de minune pe nemuritorul Caragiale: „Vrei să cunoști  lumea ? Privește-o de aproape. Vrei  să-ți placă ? Privește-o de departe”. Adică  dinapoia zidurilor…