„Nu mi-e frică de moarte, ci de pragul acela. Iar de altceva de ce să-mi fie frică ? Probabil că dacă voi fi torturat, voi fi laș și nu voi suporta  durerea. Probabil.(…) De ce să-mi fie frică ? Nu mi-e  frică decât de o boală  urâtă,  care nu se mai termină, nu de moarte mi-e frică.  Ba chiar  sunt curios  să văd ce e dincolo, pentru că sunt sigur că dincolo este cunoașterea totală  și nemărginirea”, se mărturisea Marin Moraru în cartea sa memorialistică, Suntem ce sunt amintirile noastre.

      Dar actorul, unicul, irepetabilul, uriașul actor, a zăbovit  pe pragul  acela înfricoșător câteva luni. Ce-o fi fost în sufletul său  nimeni  nu va ști, și poate că e mai bine așa. N-ar mai folosi oricum nimănui, doar întrebarea lui îmi stăruie în minte: „De ce naiba  ne naștem atâția și murim  și se tot zice că trecerea noastră prin această viață pământeană este o școală în care trebuie să  învățăm mereu  ? Să învățăm ce ? Că tot nu învățăm nimic”.

      Măcar de am fi apucat să mergem la Islaz, așa cum plănuiserăm amândoi  deunăzi, măcar… Mi-ar fi repovestit acolo, pe malul Dunării,  cum e să prinzi un monstru, sau cum arată o toamnă  a bobocilor…  și multe altele.

     Duminică, într-o zi toridă și cinică, Marin Moraru a simțit că devine propriul său rol. La plecare,  a mai apucat să-și rostească replica  finală:  „Privind în urmă pot să spun că nu aș schimba nimic la viața mea. Am avut o viață intensă și fericită”. Dincolo îl așteaptă prietenul său nedespărțit, Gheorghe Dinică, și câți alții, pe o scenă cu îngeri, în timp ce aici, pe pământ,  „vrăbiile gureșe vor ciuguli mai departe în bălegar”.

     Dumnezeu să vă lumineze în vecie, Maestre  !

FullSizeRender