Eram copil și  când îl zăream pe strada mare a orașului mă retrăgeam  într-un colț mai ferit. Speram să nu mă vadă. Îl priveam cu oareșce teamă, doar era doctorul nebunilor ! Trecea drept un personaj aparte, avea și un păr bogat, purtat leonin, o coamă înfricoșătoare. Tot ce nu poți înțelege, te sperie, nu ? Așa și cu el, omul însoțit permanent de strania legendă.

Anii s-au scurs, eu am crescut, iar el a rămas așa  cum era. Sau cel puțin astfel mi se părea mie. Aflasem între timp  că lucrase pe lângă Buzău, acolo unde viața i se schimbase decisiv și miraculos. Întors în Teleormanul de obârșie,  personajul acesta, defel comod, s-a trezit la Seaca, pe malul Dunării. Făcea de toate acolo, la dispensarul sătesc. Numai că soarta i se împotrivise și câțiva nou- născuți muriseră înainte de vreme. Ca să  corecteze statistica,  a cumpărat cu banii lui un incubator și natura i-a răspuns pe măsură, șansele de supraviețuire a micuților au sporit semnificativ. În cele din urmă, a ajuns la Turnu Măgurele, după un periplu bucureștean, de specializare, la Spitalul lui Bagdasar. Deloc întâmplător, întrucât tatăl său  fusese șoferul celebrului medic. Nouă frați, crescuți de o casnică și un conducător auto, numai că în vremea aia regimul comunist se căznea să-și arate fața umană. Și dintre toți frații, unul singur n-a urmat o facultate ! Mi-e  frică să mă  gândesc ce s-ar fi întâmplat astăzi…

În plină maturitate, medicul de  provincie s-a stabilit la policlinica din urbea măgurilor, al cărei director vrednic a și fost câțiva ani. Și Jurământul lui Hipocrate l-a însoțit permanent, ca un crez suprem. Vieți salvate in extremis, rețete cumpărate pe banii săi pentru sărmanii fără o lețcaie,  deplasări la domiciliul bolnavului  la orice oră din  zi și noapte… Pasiune sau nebunie ? Dumnezeu știe.

Înspre maturitate, s-a întâmplat să-l cunosc și să-l deslușesc. De ce m-oi fi  speriat  de el? m-am  întrebat cu un soi de vinovăție. Un tip cult și complicat, cu o educație reconfortantă, sensibil și mereu reflexiv. Ne-am așezat la șuetă și am descoperit un spirit  neliniștit și neîmpăcat cu frivolitatea vieții. Decembrie  1989 ne-a regăsit  pe aceeași baricadă, deși acum mă  pufnește râsul. Niște naivi incorigibili,  masă ideală pentru manipulare. Cu timpul, ne-am  dezmeticit, însă nu într-atât încât să ne  declarăm infailibili.

Cu știuta-i râvnă,  s-a apucat să zidească o revistă lunară – Ecouri Dunărene. Gazeta îi găzduia, între altele, rubrica Povestea vorbei. Îl citez:   „Sunt unii care se vor cruzi tot timpul.  Se deghizează sub aparența francheții, împiedicând cât pot mai mult îndeplinirea unor datorii de care alții vor să se achite, față de societate, de datoria de a face ceea ce convine societății. Pe cât se cred de  onorabili, pe atât de mult Ie lipsește delicatețea, o calitate prea rară a sufletului omenesc, ca să poată să-i însoțească. Vor să fie crezuți onorabili și abuzează de acest cuvânt, onoare, de care aproape că se tem,  spre a nu pierde lăcomia cu care se însoțesc în înmulțirea averii și puterii” (28 octombrie 2005). Ori: „Cred că fiecare dintre noi am fi vrut să oprim zborul anilor, dar cu nimic nu am reușit să-i împiedicăm să alerge… și iată-ne… promoția 1956 a liceului teoretic Unirea trăind, încercând repetarea clipelor trecute, încă un moment sub zidurile bătrânei școli”  (26 mai 2006).

Și aș putea să  umplu o carte întreagă cu gândurile  sale…

În Săptămâna Luminată, chiar înainte de Izvorul Tămăduirii,  Valentin Munteanu  s-a stins brusc acasă la el. Nimic nu anunța imprevizibilul final. În Săptămâna Patimilor își primise mușteriii la cabinet și-i rugase  să revină  peste câteva zile. Numai că destinul își pierduse răbdarea și îl somase în zorii unei zile  inundate de un soare văratic. Orbit de atâta strălucire, medicul orașului a închis ușa dormitorului, s-a întins cuminte pe covor, și-a  pus mâinile pe piept  și a așteptat întâlnirea cu veșnicia. Dimineața, era deja amintire, luase calea eternității. Zidul blocului se umpluse cu buchete de flori, de primăvară. Lumânările pâlpâiau  cu sfială, parcă  nu se încumetau să-l petreacă. „Doctore, pe noi cui ne lași ?” au strigat înlăcrimați bolnavii perpetui. „Doctore, mulțumescu-ți ție, că nici eu și nici copilul meu n-am fi trăit  azi !”  l-a jelit o femeie întomnată de-a binelea. „Doctore, bărbatul  meu e și azi om, și asta numai datorită ție, Cel de Sus să te ocrotească !” s-a auzit altă voce în mulțimea îndurerată și părelnic părăsită.

Însă Valentin Munteanu, Doctorul, nu-i mai asculta, era singura dată când nu și-a mai băgat în seamă pacienții. Plecase într-o lume mai  bună. Cel puțin așa credea. Domnul să-l binecuvânteze !