Armata aliaților a ajuns  în bătătura carpato-danubiano-pontică și se jură că ne va apăra glia strămoșească, denumită, mai nou,  flancul estic al tratatului euro-atlantic… În urmă cu două decenii publicam un text, „NATO ŞI CU VESELIA …”, care capătă altă semnificație azi…

România, 21 noiembrie 2002, ziua Integrării.

În semn de cinstire, „Bulucitu` ” îşi deschide crâşma „La Natoică”. Ciudat ins, „Bulucitu`”  ăsta. Porecla îi venea de la felul în care se bulucise, de-a lungul vieţii, la funcţii şi chilipiruri. Chiar şi la revoluţie – despre care acum vorbea în băşcălie, deşi înainte tremura de emoţie numai la auzul acestui cuvânt – individul dăduse buzna printre primii în sediul Comitetului Central şi înşfăcase felurite obiecte, expuse acum în local, ca nişte amulete aducătoare de noroc şi… clienţi cu dare de mână. Cu patalamaua de revoluţionar în buzunar şi cu faima şmecherului tupeist, „Bulucitu`” fusese cel dintâi şi la privatizare, cu un „butic” încărcat cu de toate, îndeosebi cu „turcisme”, că aşa era moda anilor nouăzeci. Din banii agonisiţi cu sacrificii îşi ridicase el „chiciosul” restaurant, la două străzi de  blocul în care continua să locuiască, deşi visa să se lăfăie, ca baronii cei pântecoşi şi avuţi de partid, într-o vilă lătăreaţă, cum citise prin ziare şi reviste; cu piscină şi garaj comandat din butoane, să crape de oftică duşmanii care-l bârfesc pe la colţuri că s-a îmbogăţit pe seama statului, prin evaziune,  adică.

Cârciuma geme de invitaţi, strânşi în salonul dreptunghiular ce aminteşte izbitor de cantinele muncitoreşti. Doar scaunele, înfăşurate în stofe scumpe şi înflorate, legate cu funde de spătar, şi lumânările rozalii, prinse în buchetele de flori artificiale, aduc izul inconfundabil al mahalalei bucureştene. Pe scenă, înconjurată de lăutari burtoşi, se scălâmbăie fudul o minoritară balaoacheşă, rotofeie şi purie, adulată în cartierul iubitor de muzică  zurlie. Pentru această zi, „artista” pregătise ceva special, o odă închinată aderării, şi creaţia ei câştigă rapid musafirii stabilimentului, care o cereau cu smintită insistenţă.

„NATO şi cu veselia

A cuprins pe România,

Cu Ion şi Adrian

Am ajuns peste Ocean !”

Grupaţi după afinităţi gastronomice ori după dulceaţa podgoriilor, mesenii golesc pe nerăsuflate stacanele cu şpriţ rece şi sporovăiesc despre miracolul praghez (în treacăt fie spus, „proaspeţii furnizori de securitate şi stabilitate” nu uită să arunce cehilor sudalme aspre, ca „răsplată” pentru poziţia lor sceptică exprimată în legătură cu oportunitatea integrării României). Deşi este ora 13, petrecăreţii şi-au părăsit slujbele şi s-au înghesuit la inaugurarea restaurantului, când totul este „moca”.

„Aş da zile de la mine

Că eşti primul om din lume,

Aş da zile de la mine,

Să stau în NATO cu tine !

Şi vreau s-o spun fără frică,

Uite că vine Georgică !”

Ca la un semnal, şpriţangiii săriră de la locurile lor şi urlară din toţi bojogii: „BUSH”, lungind „ş”-ul de la final până la sufocare, în timp ce cântăreaţa le zâmbi larg şi complice, lăsând să i se  observe un dinte  lipsă. „Bulucitu`” , umed de transpiraţie şi inundat de un fior fierbinte şi nedesluşit, îşi îmbie tovarăşii la bunătăţile casei. Ce mai, evenimentul nu putea trece oricum, ci, musai, trebuia marcat prin specialităţi culinare care să le gâdile memoria şi stomacul ! Iată de ce, platourile erau pline cu „Mititeii Bush”, „Iahnia de fasoale NATO” sau cu „Mizilicul euro-atlantic”. Câţiva norocoşi, strânşi în faţa televizorului, se holbară prosteşte la emisiunea de pe „B1”,  „Cântare pentru Bush şi NATO”, unde se produc cu simţire patriotică Irina Loghin, Gil Dobrică şi una, Catanga. Pe un alt post sunt intervievaţi nişte puşti de grădiniţă, care, cu maturitatea politică intuită de strategul din Kiseleff, evidenţiază avantajele istorico-militare ale Pactului  în vorbe alese, semn că „şoimii patriei” sunt încă vii şi activi ideologic.

„Dumnezeu ne-a ajutat

Şi în NATO am intrat,

Cu Ion şi Adrian

Am aj uns peste Ocean.

Dă-te jos din corcoduş

Că mâine soseşte Bush”.

„Cu Ion şi Adrian”, fredonează întruna românii fericiţi, îmbulziți la „La Natoică”, punându-şi la grea încercare fălcile, ce nu prididesc cu înfulecarea fripturilor în sânge. Pe ecran apar trei ţărani dintr-un cătun de munte, din Cluj, cu nume pro-americane, numai bune de scos în lume în actualul context geo-politic: Gheorghe Buş, David Buş şi alt Buş, pe care l-am uitat, bucuroşi că fratele lor texan le va vizita bătătura, stropită din belşug, cum altfel ?, cu palincă. Efectul propagandistic este maxim, iar lacrimile telespectatorilor ţâşnesc în şiroaie, mai ceva ca la „Surprize, surprize” !

„Eu pe tine te-am iubit,

De la Praga ai venit.

Te iubesc la aderare,

Că nu mai am zile amare,

Foaie verde, foi de linte,

Sus al nostru preşedinte,

Ce de ani am aşteptat

Şi câte am îndurat”.

Iubindu-se la aderare şi dezinhibant, „Bulucitu`” şi  prietenii săi, abia ţinându-se pe picioare, încing o horă săltăreaţă, ca pe vremea lui Ceauşescu (săracu`, zise unu, printre sughiţituri, că n-a apucat şi el sărbătoarea asta, că ne-ar fi pregătit un spectacol omagial  de crăpa mapamondul de invidie !). Chefuiesc românii, departe de grijile şi responsabilităţile muncii, iar în capitala Cehiei mai marii ţării îşi jură frăţie şi credinţă nesfârşită, aidoma mafioţilor, mână peste mână (ce să fac, dar eu aşa am văzut într-un film !). Fraţilor, auziţi aici:

„Verde foi ca trandafiru`

Şi cu al nostru premieru`

Este un om de mătase,

Unu-i Adrian Năstase.

De-ar cânta Gică Petrescu,

Hai mai sus cu Iliescu !”

„Nato şi cu veselia …” Într-adevăr, România rămâne, pe mai departe, surprinzătoare.