Hai să încerc ! îmi zic cu firească prudență, incitat de titlul cărții și de numele făcătorilor ei. În lipsa președintelui sună bine, probabil ceva dindărătul Biroului Oval, mai ales că Bill Clinton e pe copertă. Celălalt autor este James Patterson, fabricant de bestsell-uri. „Doi povestitori, unul din interior, altul din exterior – amândoi într-o formă perfectă”, ne asigură și  Michael Connely. Măi să fie, cum să-mi scape asemenea comoară de celuloză strălucitoare  !?

Și mă apuc de citit, febril și lacom, ca-ntotdeauna când mă înfrupt din cuvintele tipărite. Oho, și chiar îmi place, chiar că „e un roman pe care nu trebuie să-l ratezi”[1] ! Din prima pagină aflu că și în SUA „cruzimea în lupta pentru putere e mai veche decât Biblia.” Păi Biblia nu-i tot produsul unei astfel de bătălii ? Cei doi scriitori știu că „dacă greșești  la început, nimeni nu-și mai amintește altceva.” Iar ei nimeresc din plin ținta, așa că mă arunc cu optimism în  măruntaiele volumului, mă tentează să descopăr culisele celei mai temute președinții din lume. Acolo unde, „mai devreme sau mai târziu, fiecare președinte are de luat decizii în  care alegerea corectă este o politică proastă, cel puțin pe termen scurt.  Dacă miza e mare, atunci trebuie să faci ceea ce crezi că este corect și  să speri că valul politic se va întoarce. Asta este slujba pe care ai promis că o vei face.” Numai că, uneori, „privilegiul executiv”  nu-l  exonerează de răspundere penală, nu degeaba Gerald Ford a recunoscut cândva că „un delict pentru care președintele este pus sub acuzare e considerat orice spune majoritatea Camerei Reprezentanților că trebuie să fie.” Cheia de boltă a democrației elective, așadar, teoria numerelor mari decidente și a minorităților subalterne.  Dacă aș fi în locul lui Klaus Werner Iohannis, m-aș teme de vorbele astea, acum în timp ce pesediștii îl vor cercetat pentru înaltă  trădare. Și să nu uite că  „politica poate fi crudă în felul în care își tratează răniții”…  Fiindcă, în ultimul an de mandat, orice șef de stat e cel mai ușor de rănit, nu doar la noi. Acum apar provocatorii și nimeni  nu-i mai primejdios ca ei, întrucât tot norodul îi adoră, în timp ce șeful statului  stă pe margine, fixat între niște limite constituționale strâmte și rigide. De aceea, nu-i deloc exclus  ca personalul de la Cotroceni să-l  audă dimineața  pe sibian citându-l pe omologul său imaginar de la Casa Albă: „Mă doare foarte tare la spate.(…) Puteți să vă uitați și să vedeți dacă președintele Camerei Reprezentanților   e acolo ?” Înlocuiți, rogu-vă, Camera Reprezentanților cu Camera Deputaților din bătătura carpato-danubiano-pontică și orice asemănare nu-i defel întâmplătoare. E clar, „vorbesc ca un obraznic. Mai rău, vorbesc ca un avocat” !

Survolez capitolele, o lectură antrenantă, Jonathan Duncan, protagonistul ficțiunii, e nevoit să se lase examinat de un medic. Delicat moment și înjositor, nu de alta, însă „e greu să fii modest atunci când se cântă o melodie de fiecare dată când intri într-o sală, când piețele financiare din toată lumea depind de fiecare cuvânt al tău și când comanzi cel mai mare arsenal militar din lume, dar dacă vrei să cobori cu picioarele pe pământ, încearcă să verifici dacă ai sânge în scaun.” De fapt, în jilț, ca să respectăm rangul pacientului ! Surprinzător, oare?, și pe Potomac unii promit că-și „vor lua țara înapoi”, nu doar pe Dâmbovița, semn al globalizării „societății deschise”. Exportăm, vasăzică, și lozinci, nu numai filme, Mc Donald’s,  Black- Friday,  Valentine’ s Day sau Halloween, orice înseamnă consumerism paranoic.

Din altă pagină aflu că un înalt oficial, abia uns în ierarhiile statului, nu-i privit cu încredere de președinte, deoarece  „nici nu-și dă seama de limitele lui. Asta îl face periculos.” În plus,  tipul n-a învățat că „anumite lucruri sunt mai  importante decât politica”, deși „majoritatea congresmenilor obișnuiți nu trebuie să învețe niciodată lecția asta.” Parcă aici  e altcumva… De unde, o adunătură de egoiști,  de închipuiți și daca toți aleșii de pe mapamond  „ar avea  vreodată un gând altruist, ar muri de singurătate.” Grozavă zicere !

Că tot veni vorba, generozitatea a devenit o vocabulă  goală, în condițiile în care  „nu mai există încredere. În mediul prezent, nu se câștigă nimic din ea. Toate stimulentele îi împing pe oameni în direcții opuse. (…) Participanții la democrație par să fie conduși pe de o parte numai de satisfacția imediată, resimțită în urma discuțiilor pe Twitter, Snapchat,  Facebook și, pe de alta parte, de știrile ce se schimbă la intervale foarte scurte de timp. Folosim tehnologia modernă pentru a ne întoarce la relații umane primitive. Mass-media știu ce vând – conflict și  disensiune. E rapid și ușor. Funcționează adesea mai bine decât răspunsurile; resentimentele – mai bine decât rațiunea; iar emoția învinge dovezile. O replică arogantă și sarcastică, oricât de falsă, primează peste un răspuns calm, bine argumentat, care e văzut ca un clișeu. Asta îmi amintește de o veche glumă din politică. «De ce-ți sunt oamenii antipatici imediat? Ca să nu-mi mai pierd vremea cu ei».” De reținut replica și să ne ferim de a fi simpatici, costă al naibii și dăunează pe termen lung!

Un lucru e cert – cartea m-a captivat prin observațiile de-o ascuțită și exersată inteligență. Și de-o universalitate cutremurătoare. În haosul prezent, premeditat și încurajat cinic,  „democrația nu poate supraviețui fără o presă liberă, dedicată păstrării acelei linii imparțiale, urmând faptele acolo unde acestea o conduc. În prezent, există presiuni mari pe umerii jurnaliștilor noștri,  mai ales asupra acelora care scriu despre politică, să facă exact invers – să-și exercite propria putere și, așa cum zicea un cronicar înțelept, să-i prezinte ca «anormali» pe toți politicienii, chiar și pe cei cinstiți și competenți, adesea din cauza unor chestiuni nesemnificative.

Specialiștii numesc asta echivalență falsă. Înseamnă că atunci când     găsești un munte de informații de expus despre o persoană sau un partid, trebuie să identifici o moviliță de pe partea cealaltă și să o transformi într-un munte ca să eviți să fii acuzat că ești părtinitor. Movilițele astfel construite aduc mari beneficii: mai multă difuzare la știrile de seară, milioane de postări pe Twitter și mai mult material pentru  talk-show-uri. Când munții și movilițele arată la fel, campaniile și guvernele nu-și mai dedică din timp și energie dezbaterii problemelor care contează cel mai mult pentru poporul nostru. Chiar și când încercăm să facem asta, suntem adesea puși în umbră de noutatea zilei.

Dar acest gen de atitudine produce mai multă frustrare, polarizare,   paralizie, decizii proaste și oportunități ratate. Lipsiți de stimulentul de  a realiza ceva, tot mai mulți politicieni se lasă duși de val, întreținând flăcările furiei și ale resentimentelor, când, de fapt, ei ar trebui să acționeze ca un detașament de pompieri. Toată lumea știe că e o atitudine greșită, dar recompensele imediate sunt atât de mari, încât mergem înainte, clătinându-ne, și presupunem că instituțiile noastre publice, Constituția și statul de drept pot îndura fiecare nou atac fără prejudicii permanente ale libertăților noastre și ale modului nostru de viață.” Democrația, iată,  nu diferă nici la ei, nici la noi, aceleași metehne, același  cerc vicios. Aceeași geografie a abjecției și ticăloșiei, a minciunii plătită regește!  Nu glumesc, „sunt serios precum un infarct” !

Iau o pauză de  sobrietate, merită, CV-ul de  prezentare al  viitoarei șefe de cabinet este memorabil: „Domnule guvernator-ales, eu tocmai am divorțat, am doi copii la școala gimnazială și  sunt lefteră. Nu întârzii niciodată, nu sunt bolnavă niciodată,   scriu mai repede decât puteți dumneavoastră să scuipați și, dacă o  să aveți un comportament necuviincios, voi fi prima care o să vă spună asta.” Și noul guvernator, fidel adevărului vechi – „Cea mai sigură cale spre eșec este să te înconjori de lingăi” -, își contrariază apropiații și  o angajează, deși femeia provenea din opoziție.

Dau foaie după foaie și un pasaj anume mă trimite în trecut. Devin nostalgic… Washington 1993, călătoria mea inițiatică în SUA…  „Monumentul lui Lincoln, cu coloanele lui grecești și statuia impozantă de marmură, așezată pe niște scări aparent interminabile, pare potrivit mai mult pentru o zeitate decât pentru un președinte onorat pentru modestia lui. Dar acea contradicție este chintesența Americii, tipică  pentru o națiune construită pe promisiunea libertății și a drepturilor individuale, dar care calcă în picioare cu nonșalanță acele principii  dincolo de granițele ei. ” Aidoma am simțit și eu în urmă cu 26 de ani, mai puțin partea  de final, cu politica externă agresivă  și nu prea cușeră a „Unchiului Sam”. Dar atunci  eram într-atât de prost încât  n-aș fi putut  „vărsa urina dintr-o  cizmă nici dacă instrucțiunile ar fi fost scrise pe talpă.” Noroc că nu  eram îndestul de bogat ca să-mi permit să nu fiu atent la ce vedeam, la ce auzeam, la detalii, în acea aventură ce-mi pare azi decisivă.

Înțelepțirea de mai apoi m-a ajutat să înțeleg altcumva evenimentele din jur, inclusiv crima de-o cruzime inimaginabilă din ambasada saudiților din Istanbul, ca și reacția moale a administrației Trump. O impunea tradiția relațiilor bilaterale dintre cele două state,  povestește Duncan: „Saad ibn Saud are doar treizeci și cinci  de ani și este cel mai tânăr fiu  al fostului rege. Cu doar un an în urmă, tatăl lui și-a remaniat conducerea și i-a surprins pe mulți atunci când l-a numit pe Saad prinț moștenitor – următorul pe linie la tron. Asta i-a supărat pe mulți membri  ai familiei regale. Și, la trei luni de la numire, tatăl lui a murit, iar Saad ibn Saud a devenit cel mai tânăr rege al Arabiei Saudite.

A fost un drum greu pentru el până acum. A reacționat la majoritatea dificultăților folosind poliția de stat, Mabahith, ca să prindă disidenții și, într-o noapte, acum câteva luni, a executat mai mult de o duzină dintre ei. Nu am fost de acord, dar n-am avut încotro. Am nevoie de el în regiunea aceea. Țara lui este cel mai apropiat aliat al nostru. Și, fără o  Arabie Saudită cu o situație politică stabilă, influența noastră este compromisă.”

Dar aceasta nu-i valabil doar pentru „Puterea adormită”, căci,  „dacă Statele Unite au parte de siguranță  și stabilitate, atunci și Israelul are parte de siguranță și stabilitate. Are toate motivele să ne ajute și niciunul să nu o  facă.” Triunghiul  indestructibil și dominator  din Orientul Mijlociu, o transpunere modernă a sfatului  lui Sun Zi: „Țineți prietenii aproape și dușmanii  și mai aproape !”

Însă nu toate lucrurile sunt perfecte în țara yankeilor. Nu, se  cunoaște că „în fiecare  epocă sau vreme, indivizii, familiile, clanurile și națiunile n-au știut cum să-l  trateze pe «celălalt». În America, rasismul e cel mai vechi blestem al nostru. Dar ne mai dezbină și alte lucruri – religia, imigrația, identitatea sexuală. Uneori, strategia cu «ceilalți» e doar un drog ce hrănește bestia din noi. Adesea, cei care vorbesc împotriva «lor» câștigă în  fața unor  rugăminți sincere de a ne aminti ce putem fi «noi» și ce putem face   împreună. Creierele noastre funcționeaza așa de foarte multă vreme.  Poate vor funcționa așa pentru totdeauna. Dar trebuie să continuăm să încercăm. Asta este misiunea permanentă pe care ne-au lăsat-o Părinții Noștri Fondatori – să mergem înainte spre  «o uniune perfectă».” De unde și semnalul de alarmă:  „Democrația noastră nu poate supraviețui alunecării actuale spre tribalism, extremism și resentimente arzătoare. Astăzi, în America   domină mentalitatea «Cine nu e cu noi, e împotriva noastră». Politica  poate fi definită ca a fi un sport sângeros. Rezultatul e că ne crește tendința de a crede tot ce e mai rău despre oricine nu e în grupul nostru,  iar abilitatea de a rezolva probleme și de a profita de ocazii scade.  Trebuie să procedăm mai bine. Avem adevărate diferențe între noi. Avem nevoie de dezbateri aprinse. Scepticismul sănătos e bun. Ne  împiedică să fim prea naivi sau prea cinici. Dar  e imposibil să păstrăm democrația dacă seacă fântâna încrederii.”

După o sută de pagini, fiorul epic se rupe, președintele se deghizează și evadează din cușca aurită, ocazie să ne povățuiască: „Nu te apropii prea mult de echipa ta de securitate, iar membrii ei nu  se apropie prea mult de tine. Fiecare parte a acordului înțelege nevoia de separare emoțională.” Apar nodurile comerciale, stereotipurile „fast-food”: împușcături, teroriști, cadavre, bombe, explozii, cercetări la fața locului  falsificate din rațiuni superioare de stat, tot  arsenalul molohului de drept… Facilul hollywoodian, clișeele filmelor de doi bani, bune pentru liota oligofrenilor prizonieri pe veci ai surogaturilor „culturale”, dovadă că „uneori… oamenii deștepți fac lucruri prostești.”

Și ca-n filmele cu happy-end, întru liniștirea și  adormirea prostimii, mesajul de pe urmă al locatarului vremelnic din cea mai râvnită clădire instituțională a planetei sună propagandistic și utopic, socialist chiar: „Am învăța să ne ascultăm mai mult și să defăimăm mai puțin. Asta ne-ar ajuta să construim încrederea necesară pentru a găsi un numitor comun. Pe acea fundație, am putea aduce America rurală și a orașelor mici, oamenii din zonele urbane sărace și comunitățile nativilor americani în economia modernă: cu internet accesibil și apă fără plumb pentru toate familiile noastre; mai multă energie electrică ecologică și slujbe răspândite mai echitabil în America; un cod al taxelor  care să răsplătească investițiile în zonele lăsate în urmă, permițând directorilor corporațiilor și marilor investitori să ajute pe toată lumea, nu doar pe ei înșiși.(…) Gândiți-vă cât de plăcut ar fi dacă toți am veni la muncă, în fiecare zi, întrebându-ne: «Pe cine putem ajuta azi și cum o putem face», în loc  de: «Pe cine pot răni și câtă mediatizare pot primi pentru asta».”

Desigur, președintele este un erou, un alt fel de Terminator ori Rambo, își salvează țara, iar dușmanul de moarte din vremea Războiului Rece primește o lovitură necruțătoare, pe placul consumatorilor de hot-dog și hamburger: „Spune-i lui Cernokev că are noroc că  am oprit virusul acela înainte de a ne provoca vreo pagubă. Altfel, Rusia ar fi fost în război cu  NATO. Și ar fi pierdut. Andrei, să nu mă mai testezi vreodată. Ooo, și nu te băga în alegerile noastre. După ce voi spune mâine, vei putea să continui să le fraudezi pe ale tale. Acum, pleacă naibii din țara mea.”  Imaginația mi-o ia razna. Parcă îi și văd  pe plătitorii de taxe pe ignoranță de peste Ocean  desfăcând  sticlele cu bere și dându-le pe gât satisfăcuți. Vor dormi și vor visa că întregul Glob le aparține. Li s-a repetat de atâtea ori că „dacă există ceva ce trebuie învățat  din istorie, atunci este faptul că, de la oameni până la  animale, de la cele mai primitive până la cele mai  civilizate, majoritatea indivizilor își doresc să fie conduși. Elimină conducătorul și restul haitei va intra în panică.” Axioma aceasta i-a adunat mereu în jurul masculului alfa, a liderului, ca orice haită, de oricând și de oriunde. America First ! Good night and sweet dreams !

Cum de mi-am pierdut vremea cu așa lectură, de vreme ce, în bibiliotecă, mă așteaptă  atâtea cărți monumentale ? Mă rușinez de alunecarea mea în tomberonul cu pop-corn  și promit  să mă îndrept. Să fii ex-președinte al SUA și să-ți pui semnătura pe o maculatură, zău dacă pricep !

–––––––––––

[1] The New Yorker