MOTTO:

 

„Uneori te gândeşti: merită oare să te ataşezi de   oameni dacă pe urmă e aşa de greu să te desparţi?(…) Ştii, prietene, orice întâlnire e mai mult decât despărţire. Înaintea întâlnirii e gol, nu e nimic, iar după despărţire nu mai e gol. Odată ce te-ai întâlnit, nu te mai poţi despărţi cu totul. Omul rămâne în memorie ca o parte a ei, a memoriei. Partea asta a creat-o el, şi ea trăieşte şi uneori intră în contact cu creatorul ei. Ce altceva face să îi simţim pe oamenii dragi la distanţă?”

                                                               Evgheni Vodolazkin, Laur

 

 

       Se scursese chinuitor vara aceea de răscruce. Parcă o trăgea cineva înapoi, ca nu cumva să ajungă la limanul toamnei. Soarta îmi surâsese dintr-odată  și mă luase în brațe ca să mă treacă examenul de admitere la Drept. Visul mi se împlinise, visul  la propriu și la figurat… Căci în noaptea Bobotezei mi se arătase semnul  izbânzii, nu pusesem degeaba sub pernă o crenguță de busuioc din mătăuzul popii cu care sfințea vietățile pământului și acareturile, tot. De acum înainte  nu mă mai putea împiedica nimeni și nimic să îmbrac roba de  procuror și să fac dreptate, cum mi se năzărise  din senin, spre surprinderea  tuturor. Ușor-ușor,  vipia s-a domolit, ziua s-a scurtat, păsările călătoare și-au întețit zborul înspre țările lor calde și septembrie  a bătut în  geamul anotimpurilor. Trenul accelerat, înțesat cu studenți, abia se târa pe poteca de fier ce ducea la București. Mă uitam pe geam și mi se părea că satele somnoroasei câmpii se micșoraseră brusc, că deveniseră deja amintire… Afundat într-o tăcere fremătătoare,  am coborât  pe peronul gării și am rămas buimac  câteva clipe. „Încotro  mergem noi, Marian?” mi-am auzit năzatic vocea pe dinlăuntru, noroc că m-am dezmeticit numaidecât. Zarurile  fuseseră, din fericire, aruncate, așa că până la facultate am zburat, îmi închipui retrospectiv, nici n-am băgat în seamă șirurile  de  cocori ce suspinau pe  cer a despărțire. De sus, din înalturile purtate ca togă nemuritoare, mă vegheau mustrător Licurg, Solone, Cicero, Papinian si Justinian. Am coborât  rușinat cu picioarele pe glodul sfărâmicios  și m-am strecurat în amfiteatrul „bobocilor”. Măiculiță, câte fete ! Cumva oi fi greșit destinația? Zumzetul s-a oprit subit și la catedră s-a ivit un bărbat chipeș și iute la vorbă, cu părul negru ca pana corbului. „Profesorul Stancu, profesorul Stancu de la Criminalistică !” șușoteau  niște colege îmbujorate suspect. Avea în față o listă cu  numele noastre, vreo sută. „Anghel Ileana, Borchescu Camelia, Crișu Nicorina…”,  curgea cârdul  onomastic care mă cuprindea și pe mine. „…Măgureanu Gabriela, Nazat Mariana, Negoiță Gheorghița, Olteanu Monica…”, ptiu, drace, ce s-a întâmplat? M-am cercetat pe dinfară, discret, să nu dau de bănuit, pe atunci transgenderii riscau pușcăria și degradarea civilă… Sângele mi-a urcat în obraji, mai-mai să-mi țâșnească pe nas, pe urechi, Dumnezeule, ce pocinog! De ce umilința asta, de ce? Cui însă să-i cer socoteală? „Toate numele citite vor pleca în practică agricolă la Chiselet, lângă Oltenița, ați înțeles?”  și-a finalizat dascălul micul preludiu universitar. „Nu, n-am priceput, am sărit ca ars din bancă. Eu sunt Nazat Marian, nu Mariana!” Rumoare, ghionturi și  râsete în jur. „Și care-i problema, vei  fi cu fetele la muncă, zi mersi, mai târziu o să mulțumești secretarei pentru eroarea de dactilografiere,  gata, ne revedem la ora cutare…”, m-a expediat „proful”, nepăsător la protestul meu nătâng. N-am îndrăznit să mai comentez, ce dacă mă trezisem cu un „a” în coada prenumelui?! (Sărut mâna, doamnă!)  Băieții din an, 18 la număr, m-au fixat  deloc prietenos și dusu-s-au  la Ciocănești,  la porumb, supravegheați exigent de răposatul Antonie Iorgovan, Dumnezeu să-l  odihnească în pace! Joia, când se organiza seara de dans, ei descălecau  ferchezuiți din  tractor și sporovăiau  despre… „inima lu’ Stalin”, lopata uriașă cu care spărgeau  norma de știuleți manipulați, insensibili (o parte!) la farmecele amfitrioanelor… Eu mă integrasem cu delicatețe în grupul sexual majoritar și devenisem „Salată”, poreclă căpătată din pricina talentului culinar vădit în amestecarea roșiilor cu  ardei, ceapă și pătrunjel. Zău că nu greșiseră alintându-mă astfel, doar cine a mâncat salată pregătită de mine  știe că nu glumesc !

Culesul legumelor s-a isprăvit pe nesimțite,  deh, fiecare basm se sfârșește la un moment  dat cu am încălecat pe-o șa… Ho,   nu vă grăbiți, că  n-am gătat, abia acum mă apuc  să deapăn cea  mai frumoasă poveste din lume. Lumea mea, desigur. Bronzați  și surâzători, ne-am întors în Grozăvești și urma să ne împărțim  pe camere. De data aceasta revenisem la  numele din buletin,  mda, orice minune durează  puțin… Doi câte doi, colegii mei au primit lenjeria  de pat și au dispărut  în căminul D. Unii se cunoșteau din  perioada stagiului militar cu termen  redus, alții se împrieteniseră în remorca „Buceag”-ului, la încărcatul-descărcatul drugilor aurii… M-am pomenit singur… ba, nu, mai era  un tip mărunțel  și bărbos din anul IV. Cu el mă  repartizase providența, uneori nu ți se dă posibilitatea de a alege, nu totdeauna ți se oferă alternative. Țin minte și azi, în prima noapte, spre dimineață, somnul  mi-a fost alungat de un  zgomot ciudat. Am deschis ochii cu prudență și, la fereastră, colocatarul ședea în cap ca o lumânare răsturnată – medita. Nu mai văzusem un yogin în carne și oase și am reacționat precum ardeleanul nimerit în preajma  girafei. Mă credeți au ba, habar n-am cum îl  chema pe tovarășul de conjunctură și nu știu dacă am schimbat zece cuvinte cu el, oricum, rețin  că s-a retras de la cursuri, pe caz de boală. Conviețuiserăm două săptămâni, atât. Norma locativă fiind excedentară, trebuia să-mi găsesc un nou vecin de pat, singur nu mi se îngăduia de la „direcțiune”, aș fi încălcat regulamentul vremii și nu beneficiam de statutul privilegiaților…

Destinul s-a milostivit, înduioșat de  tristețea ce mă copleșise și mi-a scos în cale  oamenii care mi-au luminat viața: Radu Ilina și Sorin Benga. Primul îmi era și coleg de grupă,  cei doi  locuind  împreună. Cât de cât, ne apropiaserăm sufletește, contaseră decisiv discuțiile peripatetice  purtate în timpul deplasării la „faculte” ori la cantină. M-au acceptat cu  bucurie și au adăugat, prin suprapunere, încă un pat,  iar clipa aceea este grația însăși, chipul ei generos. Un  detaliu, un simplu detaliu! veți comenta  sarcastic, bagatelizându-mi confesiunea. Desigur, numai că un detaliu, de foarte  multe ori, îți răsucește  viața,  ți-o sărăcește sau ți-o îmbogățește,  o seacă ori  o rodește. Radu și Sorin mi-au întregit-o, și armonia  pătrarului de existență academică m-a însoțit mereu, cu ei m-am născut a doua oară, nu exagerez! Ei sunt frații căpătați la pubertate printr-o întâmplare miraculoasă și inima mea le este reazem de-a pururi. Adesea mă tem că nu voi fi în stare să le mulțumesc niciodată pentru  gestul din toamna dintâi a studenției… Și  pentru Crăciunul din 1983 de la Ortișoara.  Colindele din  noaptea nașterii sfinte cântate sub fulgii mari și puri, porniți să ne consfințească divin frăția. „Trei păstori se întâlniră/ Și așa se sfătuiră…” Zăpada s-a așternut dincolo de genunchi și dimineața ne-a întâmpinat  mai fericiți ca nicicând, „raza soarelui,  floarea soarelui”… Se lumina de ziuă și noi nu cutezam să ne răsfirăm  pe la case,  încremeniți în vraja cristică a ieslei biblice. „Hei, hopa-țupa, / Să  vină Radu cu trupa,/ Să ne-nveselim, să nu mai murim”… Ori  serile tihnite, împodobite cu  muzica lui Kennie Rogers, Smokie sau Phoenix, Bolero-ul ravelian și simfoniile beethoveniene ascultate la arhaicul pick-up, mesele încropite împrejurul reșoului electric în lipsa cartelelor, comercializate clandestin, orele balsamice ale Cenaclului „Flacăra” revărsat torențialo-păunescian din difuzorul înfipt în perete, copierea în regim de semi-ilegalitate a capodoperei papiniene Gog, „ceaiurile” prelungite invariabil în brațele frumoaselor noastre congenere… Biruințele și eșecurile, idealurile și frământările, platitudinile și neasemuirile, pe toate le-am dumicat  laolaltă, în cea mai curată cuminecătură adolescentină… Trei paturi, trei inimi pulsând la fel și unite perpetuu de camaraderia dezinteresată și neveștejită vreodată.

Da, „s-ar părea că prietenia – care este, să n-o uităm, un fel de dragoste – e deosebit de sensibilă la un anume tip de «trădări». O disponibilitate constantă și o anume capacitate de iertare trebuie să existe între parteneri, dar ele au totuși limite. Într-o prietenă, într-un prieten trebuie să ai, înainte de toate, încredere: că nu te minte, că nu-ți vrea răul, că nu te bârfește și nu te lucrează pe la spate, că ți se arată  așa cum este, fără machiaj și fără costum de teatru; că îți  ascultă confidențele cu interes și simpatie, fără a le comenta cu alții; că îți va respecta rezerva și nu-ți va cere să-i spui mai mult decât hotărăști tu însuți; că îți cunoaște defectele, dar a hotărât să le suporte; că la nevoie îți va veni în ajutor sau te va apăra în fața altora; că, rămânând disponibilă, sau disponibil, pentru tine, nu te va apăsa totuși excesiv; în sfârșit, că legătura dintre voi va fi constantă, chiar dacă împrejurările, pentru câtăva vreme, vă vor despărți. Și toate aceste condiții trebuie să le îndeplinești și tu pentru ea, pentru el, fără efort și cu bucurie…Da, prietenia e ca un dans, ca un menuet ale cărui figuri sunt executate în același ritm, cu bucurie și fără efort.  (…)

În timp – asta o știu acum, când scriu, dar n-o știam în tinerețe – cu cât o prietenie se prelungește în decursul anilor, cu atât următoarele regăsiri devin mai bogate. Fiecare dintre ele e clădită pe amintirea multelor întrevederi trecute, a ceasurilor trăite împreună și a schimbului constant, deși intermitent, de mărturisiri, de reflecții, de evocări. Regăsirea se sprijină pe amintirea subconștientă a multor hohote de râs împărtășite, a multor încercări învinse laolaltă, pe imaginea din tinerețe a celei sau celui cu care vorbim, deși chipul le e astăzi atât de schimbat, precum este și al nostru. Inflexiunea glasului din ceasurile trecute! Felul de a râde, felul de a dojeni cu haz, cuvintele de spirit, expunerea meșteșugită pe care am admirat-o, lacrimile uneori împărtășite, brațul tremurător pe care l-am sprijinit la nevoie, cel plin de fermitate și înțelegere, care ne-a dat curaj! Uneori cea sau cel pe care-l evocăm nu mai sunt în viață, dar toate acestea fac parte din ființa noastră și vor rămâne în ea câtă vreme ne vom păstra conștiința întreagă. Și cu cât vom fi avut mai mulți prieteni, vom fi trăit alături de ei mai multe destine…”[1]

Vă iubesc etern, prietenii mei nepereche, „pe curând sau pe vecie” !

––––––––––

[1] Annie Bentoiu,  Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959