Deschid nehotărât ochii. E încă întuneric. Cât o fi ceasul? mă întreb moleșit. Apăs o tastă a telefonului mobil și ecranul sclipește brusc. Cinci și un sfert, citesc posomorât pe dreptunghiul scăpărător al aparatului-minune.  Somnul a devenit mai degrabă un chin, o perpeleală nevrotică. Dau drumul la televizor, Doamne ce expresie! A da drumul la televizor, pfu… Nimic nu-mi e pe plac.O voce sâcâitoare, care face reclamă la niște insecticide, îmi  zgârâie auzul. Îi întorc spatele și mă tupilez în mine însumi, în cea mai desăvârșită izolare. Minutele se scurg cu încetinitorul și știrile izbucnesc deodată, în regim  de breaking news

                   „COVID-19 este de 10 ori mai slab decât virusul gripal.”

                  „Spălați-vă pe mâini cu apă de la robinet pentru că are clor și    dezinfectează.”

                  „Dacă folosiți toaleta cu mâna stângă, deschideți robinetul cu mâna dreaptă.”

                 „Ce fac apa şi săpunul nu face niciun dezinfectant.”

               „Beți apă de la robinet pentru că are clor și vă protejează de  coronavirus.”

           Se luminează timid. Cerul pare limpede ca apa unui tău de munte. În fața mea se lăbărțează nepăsătoare o altă zi fără identitate, anostă și de prisos. Sirenele mașinilor de intervenție țiuie asurzitor, o atmosferă de balamuc încă nerăsculat plutește peste oraș. „Astăzi nu, dar mâine poate/(dracu’ știe oare când)/fi-voi tânăr pe furate, /iar bătrân și mai curând”[1]… Ațipesc, furat de vise. Colindam  pe un câmp verde și nemărginit. Cărarea nu ducea nicăieri, fiindcă  nu i se zărea capătul. De jur-împrejur, pustiu. Nicio făptură,  un ditamai deșertul! Bașca liniștea copleșitoare ca o molimă. Am strigat, doar-doar m-o auzi cineva. Degeaba. M-am trezit speriat și confuz…

                 „Nu purtați mască decât dacă sunteți bolnav.”

                „Masca mai tare vă îmbolnăvește decât vă protejează.”

                „Spirtul nu bun, nu e biocid, nu dezinfectează.”

Televizorul turuie întruna… Un bărbat  isteric ne invită la „festivalul devoratorilor de stocuri”, un fel de orgie consumeristă, cu „prețuri încântătoare”, îndeosebi pentru „clienții de cinci stele”… „Grăbiți-vă să cumpărați salteaua hiperinteligentă și superunelta de grădinărit, reducerile sunt irezistibile!” ne ademenește șiret, deloc telegenic, geambașul de fleacuri. De dincolo de gardul catedralei în construcție, un fazan croncăne distrat. Nu are mască, nu are mănuși și nici habar de perfida „pandemie”. Ferice de fazani

               „Vitamina C nu ne ajută să luptăm cu infecția COVID, e apă de  ploaie.”

                „Virusul se ascunde în parcuri, închideți parcurile.”

               „Personalul medical are toate echipamentele necesare. Sunt   doar   istericale de moment.”

Grijania ei de scamatorie hidoasă! înjur cu obidă. Schimb canalul pe un program  de sport. Imagini  de altădată, parcă am trăi în reluare. Stadioanele zac în părăsire, ca niște amante bosumflate, iar fotbaliștii s-au  apucat de… gătit. O fătucă se bagă în seamă, cu ucaz de la conducerea postului, și ne povestește că adastă singură în casă, departe de bunici,  și că se spală pe mâini… Ptiu, drace, a trebuit să pășim în secolul 21 ca să reconsiderăm maniacal  minima igienă corporală, asta da evoluție umană… Tânjesc să-mi recapăt libertatea de mai adineauri. Ah, „ce bun era necazul de atunci”[2] în comparație cu cel de azi.

     Un oficial american, cu steagul național în spate, ține un discurs năucitor: „Vrem să vă mulțumim că-i raportați pe alții și că luați măsuri  pentru ca toți să fim în siguranță. Știți ce se spune despre cei care raportează. Ei bine, în acest caz, cei care raportează vor primi recompense. Dacă ați observat încălcări ale ordinului «Mai în siguranță acasă», vă rugăm să ne anunțați  pe site.” Vasăzică, slavă denunțătorilor, instituția fundamentală a societății cu damf de hamburger…

Nu-mi arde să mă ridic la verticala cotidiană, la ce bun? Avocații  nu se mai produc la bară de când au fost lăsați pe bară… Îmi este dor de adrenalina judiciară, de aerul pestriț și solemn-balcanic din sălile de judecată, de așteptarea aia încordată de dinaintea procesului, de șuetele încropite pe holurile forfotinde… La naiba, mai durează până ne vom reîntâlni  la trebunal, înmănușați și mascați caraghios, ca în manualul impus prin ordonanțe militare. Întind mâna după o carte, evadarea din realitate prin lectură este, zău, un număr de iluzionism. Abracadabra, hocus-pocus și gata, numaidecât ai zbughit-o din viața ta îngustă și parcelată strașnic. Pe Mezzo, muzica simfonică  se revarsă narcotic, sporind  vraja clipelor de restriște…

       De la Washington, un angajat înalt în rang de la Organizația Mondială  a Sănătății, Michael J. Ryan, îmi gonește brutal apatia: „În acest moment, trebuie să mergem să-i căutăm în familii pe cei care ar putea fi bolnavi, să-i scoatem de acolo și să-i izolăm”. Și, eventual, să-i împușcăm, nu ? Pe ei, pe mama lor!

Orele prânzului. Mă dezlipesc zăbavnic de cearșaf. Ce grele îmi sunt picioarele,  șira spinării  a înțepenit și ea de la silnica leneveală. Ajung în dreptul balconului. Câțiva muncitori de la „Spații verzi” sapă de-a lungul  zidului de la Palatul Parlamentului și se hlizesc poznași. Of, cum îi mai invidiez! Sunt neferecați de vreo îngrădire și nu avzârl un firfirel  pe  simandicoasa „distanță socială”… Pe trotuar nu-i nimeni, încremenire absolută. Deunăzi,  siluete  zvelte de femei, învăluite în misterul ochilor lucitori, se iveau asemenea unor zeițe ale frumuseții trupești, împrăștiind în urmă crâmpeie de închipuiri parfumate, dorințe  descătușate și ocheade senzuale… Intru ciudos în baie. Aș sparge oglinda, într-atât mă irită repetabilitatea posacă a civilizației îmbrâncite  în impasul funest. Refuz să mă  bărbieresc,  mă spăl în silă și ignor peria de păr, la ce mi-ar folosi?

       Din dormitor, maleficul Bill Gates mă asigură cinic: „Pentru majoritatea lumii, normalitatea se întoarce numai după ce am vaccinat pe scară largă întreaga  populație a globului”.

     „Salvează viața, păstrează distanța, fii responsabi!”… Demult tare, însuși Mohamed dăduse ordin credincioșilor săi, ca să știe cum să se poarte  la caz de epidemie: „Când molima bântuie într-un loc, nu mergeți acolo, fiindcă-i cu putință a vă molipsi,  iar dacă vă aflați tocmai în locul unde bântuie molima, nu mergeți în altă parte, fiindcă îi puteți molipsi pe alții.”[3] Așadar, nimic nou sub soarele… pandemic-pârdalnic.

Sudalmele se întețesc, sunt  mai slobod la  gură ca niciodată. Îmi trag pe mine un trening  și mă așez la masă. Înghit mecanic, cu mintea rătăcită și o iau îndărăt, pe coclaurile memoriei… Vară paradisiacă pe o insulă grecească. Plaja e un furnicar de oameni, care stau unii lângă alții. Pe șezlonguri sau pe prosoape, la  mesele pline cu  halbe cu bere, al  căror  tiv de spumă te îmbie la  taclale… La o aruncătură de băț, doi tineri se hârjonesc  pe nisipul ud, se îmbrățișează și se sărută pătimaș… Ehe, spaima  virusului e foarte departe. Termin de mâncat și mă proțăpesc pe canapea, cu un pahar de vin alături. Recent am  petrecut cea mai sinistră Înviere,  cu Hristos în carantină, o comemorare, nu altceva…

  Glasul președintelui molohului ce păstorește pervers sănătatea  globului mă izgonește din letargie: „Ce e mai rău, abia acum urmează, nu vă relaxați”! Să trăiți, șefu’, am înțeles! I-aș  arăta „plăcuța suedeză” a diasporei mioritice, păcatele mele, însă mă rușinez…

Necuratu’ să vă cheme la el pe toți, nesătuilor ! Sorb cu ură licoarea  rubinie și privesc prin geamul ferestrei. Un castan semeț se unduiește indiferent la soarta  muritorilor amenințați cu domiciliu obligatoriu. Tânjesc să joc fotbal, să alerg ca un puștan înnebunit să câștige  și să se abandoneze  pe sine în mijlocul  fraților de minge. Să  stăm tolăniți  în iarba  fragedă și să sporovăim  despre tot ce ne trece prin  tărtăcuță, descotorosiți de rivalitatea din teren. Ori să redescoperim apusul soarelui,  clipocitul stelelor, paloarea adâncită în „ciobul lunii sticloase”[4] și succesiunea anotimpurilor, căci ele nu sunt doar fenomene astronomice, ci și miracole cerești, lucrări ale Domnului! Revenirea la bucuriile banale va fi noua revelație post-traumatică a individului, un fel de întoarcere biblică a fiului risipitor la simplitatea existențială. De nu m-aș înșela…

Fie omul cât de mic, după masă  doarme-un pic, îmi șoptesc inocent, răpus de monotonia exasperantă a clipei. Implorăm divinitatea să înfulece timpul, să-l comprime, deși nu-l vom mai recupera vreodată… Ieșirea la liman prin  scurtarea propriilor noastre vieți, dramatică și sinucigașă alegere…  Altă trezire, iarăși cartea cu semnul zălogit la o pagină anume, iarăși potolirea burții, iarăși dușul de seară, iarăși coșmarul contaminării, iarăși știrile apocaliptice, iarăși somnul spasmodic… Ieri a fost aidoma, și alaltăieri,  și răsalaltăieri, de aproape două luni supraviețuim în această stranie și depresivă rutină… Mâine cică  va fi mai rău…

–––––––––––––––

[1] Mircea Dinescu

[2] Alice Voinescu,  Jurnal

[3] Ivo Andrić, E un pod pe Drina

[4] Ivo Andrić, Povestea cu elefantul vizirului