Sâmbătă, 15 februarie 2020, s-a stins brusc prietenul meu drag Octavian Cioltea. Nimic nu anunța dispariția lui. Luna trecută petreceam împreună la Ocna Șugatag, iar pe 6 februarie, la Baia Mare,  își aniversa cu fast cei 70 de ani împliniți. L-am cunoscut în urmă cu două decenii și jumătate, amândoi fiind atunci procurori… Nu pot să cred că Tavi ne-a părăsit,  că nu ne-a lăsat răgazul de a-i fi în preajmă în ceasurile ultime. Un OM de-o generozitate impresionantă,  veselos și cald, un prieten cum rar întâlnești. Un moroșan de ispravă, mândru și demn, debordând de energie și de optimism. Mulțumesc Domnului că mi l-a scos în cale,  dăruindu-mi astfel clipe de neuitat, unice, nepereche ! Ehe, și câte mai plănuiserăm să facem împreună, mai  ales că în septembrie  FC Prietenia, odorul lui cel mai iubit,  va sărbători  20 de ani de la înființare… Și câte meciuri tocmiserăm…

          „Mă întorc cu fața

            Spre perete

            Și le  spun prietenilor

            Îndurerați:

            Mă întorc  repede.”[1]

Să nu întârzii prea mult, Tavi, te așteaptă atâta lume aici,  la poalele Gutâiului și nu numai ! Iar de vom vedea că nu vii, preocupat să pui pe picioare  echipa  de fotbal a  Cerurilor, te-om vizita noi, pe vecie !

––––––––––––

[1] Marin Sorescu, versurile  sale de final, scrise pe patul de moarte.

20170630_211345