Îl știam din copilărie. Fuseserăm chiar colegi de școală în cartierul plebeu al orașului. Năzuia să urmeze cursurile unei facultăți de inginerie, să continue astfel o tradiție de familie, dar n-a fost să fie. A ratat de câteva ori examenul de admitere, iar după liberarea din armată mi-a zis că pleacă în capitală, să se lipească de o slujbă bănoasă. Că, de, acolo cică umblau câinii cu covrigi în coadă prin droaia de șantiere naționale, cum era cel de la Casa Poporului, și se câștiga înzecit. Și s-a dus amicul meu într-o primăvară fugarnică în râvnitul El Dorado. Din când în când ne mai întâlneam și mai schimbam o vorbă, două. Traiul printre străini îl transformase nemilos, se apucase de băutură, mereu mirosea a alcool, din ăla puturos și ieftin. Îi simțeam nemulțumirea, însă se amăgea degeaba și, de rușinea părinților, continua să rătăcească printr-o iluzie ce se apropia de faliment. După câțiva ani s-a înapoiat acasă, îmbătrânit și sărac lipit pământului, bașca melicul beției căpătat în nopțile de însingurare pribeagă. De atunci, anotimpurile au trecut peste el fără să-i aducă ceva nou, doar o sporire a eșecului început la tinerețe și ori de câte ori îl zăream prelingându-se gârbov și tremurând pe străduțele urbei mi se strângea inima. Bețivanii din cartier îl spurcau cu ocară groasă și-i râdeau în nas: „A avut cândva nevastă și o casă, însă i s-au terminat.”[1] S-a stins înainte de vreme, luând dincolo întreaga nereușită a unui destin potrivnic. L-a răpus tocmai nimicul agonisit cu lăcomie până în ziua fatală. Mi-am amintit povestea lui tristă și inutilă citind o poezie, 12 octombrie 1992, a necunoscutului, pentru mine, Ioan Es. Pop, deși Laurențiu Ulici l-a inclus în 1997 în antologia O mie și una de poezii românești[2]…
„mă întorc acasă după ani și ani de
umblat prin bucurești
și mă întorc cu o plasă goală în mână
și iese ea la poartă și îmi zice păi,
dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câștig
parcă ziceai că tu, în doi ani, o să câștigi cât alții în patru
și uite că acum n-aduci nimic.
ba, uite, dragilor, chiar nimic am câștigat.
și aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna
nimeni în ăștia doi ani.
nici n-am putut căra de unul singur atâta
nimic cât am câștigat.
în urma mea vin carele-ncărcate cu nimic,
gata să se rupă sub greutate.
când or să se deșarte toate-n curtea noastră,
nimeni n-o să aibă atâta nimic ca și noi.
într-un an, doi, o să fie mai căutat decât aurul.
o să vindem din el numai când va fi la mare preț.
fiți siguri, dragilor, atâta nimic n-are nimeni.
doi ani am tot adunat numai cu gândul la voi.”[3]
Numai că între timp nimicul n-a crescut la bursă, arză-l focu’ să-l arză !, a rămas tot nimicul de care nimeni n-are nevoie, fiindcă aici, la periferia existenței și a Europei civilizate, „viața se bea și moartea se uită”[4]… Altminteri, n-ar alege atâția români să se dezrădăcineze și să supraviețuiască subaltern și provizoriu în băjenie, ba în propria lor țară, ba aiurea, ca niște venetici nedoriți niciunde. Omul care aduna nimic e, la urma urmei, chiar simbolul României eșuate istoric…
––––––––––––––-
[1] Ioan Es.Pop, Fotografia de grup în culegerea de poezii Ieudul fără ieșire
[2] Editura DU Style
[3] Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieșire, Ed. Cartea Românească, 1994.
[4] Ibidem