Găsesc în cartea de memorii a lui Romul Munteanu[1] o remarcă zguduitoare, de o actualitate dureroasă: „Contemporanii noștri mai tineri, de obicei, îngroapă, nu deshumează valorile.” Cu alte cuvinte: „Întărâtați-i pe tineri contra bătrânilor!”, principiul străvechi al zâzaniei  între generații.

Adică  ceea ce se întâmplă de câteva  luni în București, cu osebire în București, întors pe dos de falanga istericoidă a puberilor porniți să schimbe lumea. Intoleranți, agresivi, superficiali, îmi par, adesea, ba o colonie de pelicani așteptând să li se arunce în ciocurile larg deschise hrana preparată în laboratoarele manipulării ordinare, ba niște mineri de mătase,  străduindu-se să imite hoardele de lămpașe din anii `90. Dar tinerii aceștia violenți  sunt, în definitiv, copiii noștri… Generația mea a eșuat lamentabil, de vreme ce n-a fost în stare să-și învețe odraslele să iubească și să fie generoase. Tinerii răzvrătiți de azi, uneori cu purtări huliganice, nu știu decât să urască, iar pe ură nu poți să construiești nimic…

Și, zău, „nu știu de ce mă bântuie gândul că începem să semănăm cu un popor  de hoți și de sinucigași care, în lipsă de altă ocupație, se omoară între ei.”[2], iar umilința „ne bâzâie pe deasupra capetelor precum un țânțar sâcâitor.”[3]

În definitiv, „nicio  generație, nu e  scutită de prezența în scenă a unor antropofagi  care nu sunt flămânzi”[4], ci doar răzbunători și dezumanizați.

                                                  *

Criticul literar mai observă și că „epoca noastră, care stă sub semnul maselor (Ortega y Gasset), a elogiat adeseori mulțimile de ordin cantitativ și a repudiat elitele minoritare, mai ales când a fost vorba de carențe de idei de stânga. Experiența social-politică din țările socialiste a supralicitat în mod excesiv rolul maselor, deși în mod tacit; or ea a dus la o elită politică pe care se întemeia puterea opresivă, elitele existente și în această societate fiind folosite în mod tacit și sever supravegheate. Relația dintre elite și termite (mulțime) trebuie abordată așa  cum s-a mai  făcut, în alți termeni. Deși minoritare, elitele  sunt motorul de idei în fiecare epocă și programul lor a fost adeseori acceptat de termite (mulțime), pe măsura extinderii orizontului lor de așteptare. Elitele nu pot trăi  fără marea masă a populației cu o cultură medie, destinată să le înfăptuiască. Între spiritele elitare solitare și marile comunități umane raporturile sunt variabile, dar fără existența celor dintâi societatea nu poate progresa. Ne întrebăm însă dacă, în numele spiritului lor elitar, oamenii  de elită, ce reprezintă o infimă minoritate în societate, pot  schimba o ordine socială sau pot impune anumite legi, inovații în artă, fără accepțiunea unei părți a majorității.

Experiența istorică a demonstrat că un asemenea mod de gândire poate deveni periculos. Știm că nu puțini au fost dictatorii de dreapta sau de stânga care, în numele unei elite restrânse și iluminate, au înfăptuit o adevărată  chirurgie în societate pentru a se putea impune. Eficiența  elitelor autentice rezultă din diverse performanțe, ca și din capacitatea lor de persuasiune, orientată spre luminarea mulțimii. Dar nu este mai puțin adevărat că între existența biologică a unor oameni de elită și recunoașterea lor publică poate să intervină un timp destul de îndelungat. Așa ne  explicăm eficiența tardivă a unor idei receptate cu dificultate de comunitățile sociale. În același timp, se cuvine să precizăm că nu orice grupuri absolut minoritare sau indivizi mai ciudați pot să se considere elite doar pentru faptul că nu au beneficiat de înțelegere. Este cazul să menționez că substituirea, în unele traduceri sau în cărți originale, a cuvântului elită cu minoritate poate să genereze noi confuzii.

Rămân la opinia că elitele pot fi recunoscute după performanțele obținute în anumite domenii și capacitatea acestora de a le transforma în adevărate idei-forță, recunoscute pe  plan național sau universal.

Graba unor politicieni, scriitori sau filosofi de a se declara prematur spirite elitare, mi se pare mai degrabă plină de aroganță decât de temeinicie. Într-o societate fundamentată pe principii meritocratice, elitele au toate șansele să fie recunoscute mai devreme sau mai târziu, comunitățile întemeiate pe merite fiind singurele care pot garanta recunoașterea obiectivă a elitelor”.

Numai că ceasul acestei recunoașteri nu va veni prea curând, să nu ne amăgim de pomană… La noi fac carieră găștile, iar meritocrația este o vocabulă aproape necunoscută în limbajul curent. Gustave le Bon are iarăși dreptare: „Civilizațiile  au fost create și îndrumate de către o mică aristocrație intelectuală, niciodată de mase. Acestea din urmă nu au forță decât pentru a distruge, iar dominația lor reprezintă întotdeauna dezordine.” Dar mai știu și că gloata este perfid manipulată de  așa zisa aristocrație intelectuală ori de câte ori rolul dominant al ultimeia este contestat, pus în pericol. Și atunci se amplifică discordia socială, sunt asmuțiți unii împotriva altora, cetățenii sunt  transformați în  berbeci pentru demolarea din interior a cetății. Fanatismul brutal și vindicativ învinge rațiunea, vandalii preiau strada și statul de drept își așază pe blazon bâta, simbolul discordiei ireversibile. România de azi se întoarce inconștient  la perioada  rebeliunii legionare și habar n-are…

                                                  *

Acolo, în piețele revărsării de ură, se strigă zelos, cu ochii scoși din orbite, și numele unui personaj aureolat cu nimbul madonic al cruciadei pornite împotriva corupției, dar, vorba lui Brecht:  „Vai de țara care are nevoie de  eroi.”

–––––––––––––––-

[1] O viață trăită, o viață visată

[2] Idem

[3] Philip Roth, Indignare

[4] O viață trăită, o viață visată