Când am plecat din Turnu Măgurele, în primăvara anului 1990, orașul încă trăia, și nu oricum. Era cochet, curat, cu oameni înspre care mă uitam cu admirație și respect. Acolo, între ei, am priceput că fără spirit desăvârșirea individului  e vorbă goală. Și asta mă făcea să caut în  cărți răspunsurile pe care ei nu mi le puteau oferi.

Au trecut de atunci 27 de ani și lucrurile s-au schimbat dramatic. Urbea și-a îngropat  nu doar fiii cei mai importanți, dar și speranțele. În aceste aproape trei decenii, statul postcomunist n-a mai construit o dugheană, un chioșc, nu blocuri și spitale, în așezarea de pe malul Dunării. Dimpotrivă, a ruinat ceea ce predecesorul său, atât de hulit azi, ridicase cu eforturi și entuziasm colectiv. Câțiva inși au pus  mâna pe firimiturile rămase din economia  națională planificată și se joacă  de-a capitaliștii, iar alții s-au aciuat aici din alte zări, unde nimeni nu-i băga în seamă, ca să devină milionari de Teleorman. Străzi întregi au ajuns în cărțile funciare ale minorității  balaoacheșe și parcă limba oficială a urbei are iz de tingire… Numărul elevilor a scăzut îngrijorător, iar al celor cu bacalaureat și mai alarmant. Sub tirania economiei libere, am devenit cu toții  niște jivine, mai mari sau mai mici, preocupate să vânăm, să mâncăm, să dormim și să ne reproducem. Iar, adesea, să furăm și să ucidem. Și în goana asta sinistră  nimeni  nu mai observă că ditamai casa de cultură  s-a povârnit și  trage să se prăbușească. Cât despre librărie… Pe străzile nefiresc de pustii în cursul zilei, abia mai zărești cunoscuți de altădată. Încărunțiți și biruiți de vârstă și nevoi, umbre șchiopătânde ale prezentului bicisnic, avortat de o istorie zbanghie. Seara, pe întuneric, generația smartphone se arată goală și agresivă, ca ieșită din vizuină, cu cătătura aia stearpă și rău prevestitoare. Cum să o compari cu leaturile vechi ? Ar fi un gest blasfemiator… Dar, în definitiv, ce interes ar avea puberii recenți să-și facă  din carte  un ideal ? Îmbogățiții tranziției n-au excelat la învățătură, unii se căznesc și acum să nimerească un simplu acord gramatical. Apoi, literatura are inconvenientul de a-ți dezvălui nimicnicia, limitele inspăimântătoare ale condiției umane, te obligă la frământări și îndoieli, la pesimism. Exercițiul  cu pricina provoacă chiar și depresii, iar facturile nu se plătesc din cugetări și reflecții. Patronii sunt, în majoritatea lor, o liotă de agramați fuduli și cum să prețuiască ei inteligența cultivată, ce ne tot prefacem că realitatea este altcumva ?

De aceea, singurul loc în care mă regăsesc cu adevărat în Turnu Măgurele este… cimitirul. La picioarele  crucilor, unele îmburuienate, altele proaspete, s-a retras lumea de odinioară – infinit mai cumsecade – și zău că o invidiez. A fost scutită  de barbaria vremurilor pe care eu sunt silit să le suport de la un timp. Orașul meu, pe care l-am iubit nespus, cândva cu o intelectualitate articulată și efervescentă, e numai un loc de veci, nimic altceva. O paranteză înlăuntrul căreia mă simt atât de straniu încât  o voi închide definitiv. Măcar în București suntem mai toți la fel, parveniți  de oriunde, străini într-o  mahala  cu ifose cosmopolite,  dar și ea  străină.