„Aproape de cheiul de debarcare se zăreau doi copaci înalți, cu frunze răzlețe, profilați pe înaltul cerului și încărcați cu nenumărați ciorchini  respingători de lilieci adormiți. Soarele apunea. Odată cu lumina care pălea, liliecii începeau să freamăte. Ceea ce păruse a fi o legumă s-a desfăcut  și și-a întins încet o aripă ca din piele. A urmat o fluturare bruscă, o agitație de  crenguțe și două dintre acele fructe negre  și pendulânde s-au apropiat și au început să facă dragoste, cu capul în jos”[1]… Mda, înainte de toate a fost zvonul că niște chinezi din Wuhan  s-au îmbolnăvit tocmai de la tenebrosul mamifer, deși… Dar nu mai conta ce și cum, mașinăria planetară a diversiunii se pornise deja. Virusul, ciudat și temut în prezentarea impresarilor săi lipsiți de scrupule, se insinua în viața noastră fără să  știm ce ne așteaptă. Numai că arealul  infectogen era peste mări și țări, la capătul pământului, așa că n-aveam motive să ne sinchisim. Aha, e departe, în China, adică la ei, nu la noi, comentam cu nepăsare, ca pe un fapt  divers. Chiar și în  bășcălie, căci, prin  februarie,  circula pe rețelele  de socializare  din România o fotografie  cu prima victimă băștinașă a coronavirusului: un bețivan cu capul căzut  pe masă, alături de o sticlă de bere „Corona”… Și ce mai râdeam, și ce ne mai hlizeam pe seama animalului  insectivor cu aripi. Curând, râsul ni s-a prefăcut în  rictus când „gripa  chinezească” a dat buzna în Europa, mai întâi în „Cizmă”, acolo  unde, clevetesc gurile rele, numărul  bolnavilor s-a  umflat înadins, din motive de atragere de ajutoare financiare. Deh, Italia are oricum  o droaie de datorii la o bancă europeană  și poate va fi păsuită ori grațiată. În plus, îngroșarea dezastrului îi va sensibiliza pe ștabii de la Bruxelles și îi va convinge să le acorde „macaronarilor” niscaiva miliarde de euro. Pandemia,  decretată cu pompă de debila Organizație Mondială a Sănătății, a forțat și alte granițe de pe „Bătrânul Continent”, presărând spaime și restricții penitenciare cam pretutindeni. Mai puțin în Belarus, teritoriu invulnerabil, pare-se, apărat strașnic nu cu stări de urgență, ci cu tancuri  de vodcă și cu divizii de brațe robotitoare, mai dihai ca în colhozurile de odinioară. Veștile  sosite dinspre Minsk m-au determinat temporar să regret că nu m-am născut în patria lui Lukașenko și bănuiesc că destui au simțit aidoma  mie în perioada aceasta zurlie. Să mă întorc în Occident, totuși, știut fiind că  „divagația e meșteșug ghe perzagnie.”[2] Bunăoară, Franța contestatului Macron s-a baricadat ca la 1789 și s-a transformat într-o  uriașă Bastilie, doar-doar i-o speria nițel pe protestatarii  în „veste galbene” și i-o ține departe de agora dinamitată cu lozinci proletar-neomarxiste. Spania, zgâlțâită de luptele  interne de secesiune, a găsit prilejul de a amâna demonstrațiile  și visul de autonomie  al Cataluniei. Anglia a șovăit orișicât, spelbul Boris amuzându-se inițial pe seama „cârcâiacului”, gest ce l-a trimis cu forța  la terapie intensivă, un fel de ciclu scurt de reeducare  din „rațiuni superioare de stat”. După câteva zile, Mister Johnson a revenit pe Downing Street explicit pocăit  și cu botniță aseptică, întru contaminarea ideologică a supușilor Coroanei. Spre deosebire de suratele ei apusene, Germania a prins șpilul din zbor și ne-a dovedit că nibelungii sunt, într-adevăr, o rasă superioară, ca rezistență fizică, mentală, ca organizare colectivă și câte  și mai câte. Na, să le mai nege careva rolul de  lider  al Uniunii Europene! O falsă alarmă mondială? Probabil, fiindcă, de exemplu, în cercul meu de cunoștințe niciuna nu are un „caz pozitiv” pe răbojul medical și testul merită extins. Geaba înjură căprarii milițiilor civice cum că  tot ce contravine propagandei oficiale e conspirație, rusească ori ba. Nițică rânduială în logica lor șchioapă i-ar vindeca de credulitate. Desigur, cu condiția bunei-credințe, prezumată de la sine…

Dincolo de Ocean ițele s-au încurcat într-atât încât nici măcar Michiduță nu-i în stare să le descurce. Trump  trage ăis, ăilalți – cea și atelajul scârțâie  rău, se hurducăie și nimeni  nu mai pricepe nimic. Ba pricepe un singur lucru, că e an electoral și că totu-i permis în bătălia pentru Casa Albă. Ce mai contează un mort, doi și o sumedenie de orașe incendiate… China a dispărut momentan din colimatorul yankeilor, însă  nu m-aș mira să-i aud ricanând, de data aceasta, că nefericitul afroamerican,  asfixiat  sub  bocancul polițistului-călău la Minneapolis, este victima  mafiei cu ochi oblici. Cine seamănă  vânt culege furtună și zău că nu sunt capabil să întrezăresc finalul războiului civil abia declanșat în SUA. Parcă-l văd pe personajul lui Joseph Roth din Iov tânguindu-se tragic: „America ne-a ucis. America este o patrie, însă o patrie ucigașă. Ceea ce la noi era zi,  aici este noapte. Ceea ce la noi era viață, aici este moarte”. Iar anarhiștii – progresiști care le strigă, desfigurați de ură, bogătanilor: „Vă mâncăm!” sunt împinși la răsturnarea  unei ordini de drept ce se clatină primejdios. În spatele lor se găsesc alți dresori,  de stânga, chipurile, cinici și pragmatici, îngrijorați că le scapă puterea din mâinile hulpave. În mulțimea dezlănțuită, înțesată de imigranți,  îmi închipui de la distanță și echidistant, trebuie să existe un individ  asemenea bietului Mendel, care, „chiar dacă ar fi avut curajul să rămână serios, cum s-ar fi cuvenit în situaţia lui, la zâmbet nu ar fi putut renunţa. Nu avea puterea să-şi schimbe expresia feţei. Muşchii ii erau împietriţi. Mai degrabă ar fi plâns ca un copil. Simţea mirosul înţepător al gudronului din asfaltul topit, praful uscat şi fin din aer, duhoarea de râncezeală şi grăsimi venind dinspre canale şi prăvălii de brânzeturi, mirosul usturător de ceapă, fumul dulceag al benzinei de la automobile, mirosul stătut de mlaştini dinspre halele de peşte, ghioceii şi cloroformul de pe obrajii fiului său. Toate mirosurile se amestecau într-o fiertură fierbinte, potopindu-l cu zgomotul ce-i umplea urechile şi era cât pe ce să-i spargă ţeasta. Curând nu mai ştiu ce trebuia să audă, să vadă, să miroasă. Continua să zâmbească şi să dea din cap. America îl agresa, America îl năruia, America îl zdrobea. După câteva minute leşină.”[3] În  jurul lui, vandalii urlau și spărgeau vitrine, jefuiau și aruncau de-a valma cu ce le pica în gheare  în trupele din Garda Națională, venite să-i potolească. Sămânța zâzaniei  a fost zvârlită deopotrivă cu asasinul COVID-19 fără ca păpușarii transnaționali să prevadă în întregime consecințele odioasei manipulări. Sau mă înșel? Îndobitocirea virtuală și-a atins apogeul, virusul prostiei se plimbă liber și contaminează cu iuțeala  fulgerului. De pildă, Cristiano Ronaldo și-a postat  noua frizură pe Instagram,  iar zece milioane de cretini s-au și bulucit să-i dea like-uri. În aceeași speluncă de socializare evoluează cu aplomb fel de fel de drogomani, de manechine siliconate și de înstrăinați psihic, în cea mai sinistră conjurație a mediocrității din istoria omenirii. Altminteri, în lipsa lor, „plandemia” care ne-a furat  recenta  primăvară și liniștea interioară nu era posibilă. Noroc că americanii sunt sănătoși, „americancele – frumoase, sportul – important, timpul – scump, sărăcia – un viciu, bogăția – un merit, virtutea – jumătate de succes, încrederea în sine – succesul întreg, dansul – igienic, mersul pe patine cu rotile – o obligaţie, faptele caritabile – o investiţie de capital, anarhismul – o crimă, greviştii  – inamicii omenirii, instigatorii – aliaţii diavolului, maşinile moderne – o binecuvântare cerească, Edison – cel mai mare geniu”[4]… Bla- bla, sloganuri, sloganuri…

„Intrusul” revoltat se trezi în mijlocul puhoiului sălbăticit de neajunsurile  condiției inferioare  la care îl silise sfântul capital și privi înverșunat cerul. De cealaltă parte, soldații înarmați cu pușcoace și bastoane, gata să le zdrobească oasele, brr! „Secera lunii noi începuse să răspândească o strălucire vie de argint şi, însoțită fidel de cea mai luminoasă stea a cerului, aluneca prin noapte. Uneori se auzeau câinii  urlând şi asta îl speria pe Mendel. Sfâşiau pacea pământului.”[5] O pace care sângerează întruna, iar stropii înroșiți picură și peste România  mea… Sărmana, cum  mai execută la  ordin comenzile primite  de afară în plină dictatură  pandemică… Undeva, departe de ochii miliardelor  de sclavi prostiți cu bagheta internautică în țarcurile globalizării, Marele Dresor își continuă joaca. Impasibil, crud, inuman, interesat, grotesc… Un cartuș n-a slobozit și mapamondul tot i s-a predat tâmp, asta da pandresură !

––––––––––––

[1] Aldous Huxley, Călătoria unui sceptic în jurul lumii (azi s-ar potrivi de minune „septic” în loc de „sceptic”…)

[2] Bogdan-Alexandru Stănescu, Caragiale. Scrisoare pierdută

[3] Joseph Roth, Iov

[4] Ibidem

[5] Ibidem