Recent, într-o conferință de presă susținută  la Bruxelles, secretarul general al  NATO, Jens Stoltenberg,  s-a deconspirat  (ca să folosesc expresia celebră de odinioară a lui Petre Roman),  declarând  că „Rusia are de făcut o alegere: fie o soluţie diplomatică, pentru care suntem dispuşi să stăm la masa (negocierilor), fie o confruntare, dar atunci va plăti un preţ ridicat. (…) Vor exista sancţiuni economice. Va fi o prezenţă militară sporită a NATO în flancul estic al Alianţei, iar Marea Britanie este o parte importantă a acestui plan.  (…) Miniştrii apărării din cadrul Alianţei vor discuta săptămâna viitoare despre o întărire a securităţii în partea de sud-est a Alianţei, prin constituirea unui grup tactic în România pentru regiunea Mării Negre. (…) Ne vom apăra şi proteja toţi aliaţii. O nouă agresiune a Rusiei (împotriva Ucrainei) ar conduce la o întărirea a prezenţei NATO, nu la o diminuare. (…) NATO nu este o ameninţare pentru Rusia, dar trebuie să fim pregătiţi pentru ce este mai rău şi să rămânem în acelaşi timp angajaţi ferm în găsirea unei soluţii politice.” Aflat lângă strepeziciosul  yankeu, fanfaronul  Boris Johnson (un fel de George Simion de la noi) i-a ținut isonul, precizând că deja Marea Britanie a trimis 350 de militari  în Polonia și conduce grupul tactic în Europa. Vasăzică,  nu mai este nicio îndoială că în Ucraina este un război  între ruși și anglo-americani, dar în care România este târâtă de voie, de nevoie,  ca mai târziu să i se spargă în scăfârlie oalele altora. Culmea, tocmai ea, care la 28 noiembrie 1991, într-o Declarație referitoare  la Referendumul din Ucraina, ținea să atragă atenția  vecinilor și nu numai: „Având în vedere că acest referendum ar urma să se desfăşoare şi pe teritoriile româneşti – Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum şi judeţele din sudul Basarabiei -, Parlamentul României declară solemn că aceste teritorii au fost rupte din trupul țării, iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul şi neavenit, ab initio, de U.R.S.S. la 24 decembrie 1989 şi de Parlamentul României la 24 iunie 1991.

Desigur, este dreptul Ucrainei să organizeze un referendum pentru independența sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor româneşti anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii care nu au aparţinut niciodată Ucrainei şi sunt de drept ale României.

2. Parlamentul României reiterează atașamentul faţă de prevederile Actului final al Conferinței C.S.C.E. de la Helsinki, care admite posibilitatea modificării frontierelor pe căi paşnice, diplomatice.

3. Parlamentul României, declară solemn că referendumul organizat de autorităţile de la Kiev în teritoriile româneşti încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv în Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum şi în judeţele din sudul Basarabiei – este nul şi neavenit, precum şi consecinţele acestuia.

4. Parlamentul României cere parlamentelor şi guvernelor tuturor statelor care vor recunoaşte independența Ucrainei să declare expres că această recunoaştere nu se extinde asupra teritoriilor româneşti menţionate.

5. Parlamentul României se pronunţă pentru începerea unui dialog cu Parlamentul de la Kiev în vederea examinării, împreună, a problemelor stabilirii unor relaţii de bună vecinătate şi colaborare între România şi Ucraina şi invită, în acest scop, o delegaţie parlamentară ucraineană să efectueze o vizită la Bucureşti, cât mai curând posibil.

6. Parlamentul României solicita guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autorităţile de la Kiev în problema teritoriilor româneşti anexate cu forța de U.R.S.S.”[1]  

Abia în 1997, odată cu semnarea Tratatului  cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, semnat la Constanța de președinții celor două state, declarația respectivă a căzut implicit în desuetudine, actul  consfințind dreptul ultimei  asupra teritoriilor în discuție. Oricum, o  dezavuare publică  a zapisului n-a existat, poate  vreun demnitar s-o fi făcut-o, pe la colțuri…

Curată dandana, stimabililor, și cu hrisoavele astea  păstrate în arhivele vremii ! Dar nu-i chip  să mai întorci istoria înapoi , ci doar s-o înțelegi,  ca nu cumva să-i repeți meandrele  greșite. Nu de alta, dar e bine  să nu fii fraierul acela născut la fiecare minut, vorba lui P.T. Barnum[2]. Așa că „singura noastră speranță este să cunoaștem realitatea atât cât ne stă  în puteri și într-o zi să părăsim lumea aceasta conștienți că nu trăim amăgiți de iluzii și autoiluzionări, nu ne lăsăm păcăliți și corupți de Principele acestei Lumi, nici de promisiunile ideologilor, servitorii săi.”[3]

Din cuvenita perspectivă, încerc să înțeleg cum s-a ajuns la confruntarea militară din spațiul ex-sovietic și pașii care au pregătit-o, amintindu-vă că „principiul egalităţii suverane și cel al neamestecului în treburile interne ale altor state, derivat din acesta, își găsesc originea în pacea westfalică, care a pus capăt Războiului de Treizeci de Ani, și sunt consfinţite în Carta ONU, adoptată după cel de-al Doilea Război Mondial. Prin urmare, nu avem de a face cu o invenţie comunistă sau ceaușistă, așa cum vor unii să ne facă a crede. Dimpotrivă, principiile amintite au fost susţinute în timpul Războiului Rece, de democraţiile occidentale, pentru a stăvili expansionismul sovietic așezat sub lozinca «internaţionalismului proletar». Aşa s-a ajuns la Actul Final de la Helsinki (1975), încă în vigoare.”[4]

Deci, la început, în 2014, invadatorii de la Kremlin și-au anexat Crimeea. Nicidecum pașnic, ci prin forța armelor, potrivit îndelungatei și sângeroasei lor tradiții. Din acest moment, îngrijorați de pofta renăscută de a cotropi a muscalilor,  polul de putere occidental, cu SUA în calitate de lider mondial, și-a pregătit contralovitura.

Mai întâi, în 2019, s-a reușit impunerea la Kiev a unui saltimbanc, dar după protestele maidaneze, nu orișicum. Atunci,  „la sfârșitul anului 2013, Ianukovici a decis să respingă un împrumut FMI garantat de UE, cu toate condițiile împovărătoare obișnuite ce-l însoțeau, în favoarea unui împrumut comparabil fără condiții  acordat de Rusia. Această aparentă deplasare dinspre Europa către Rusia a fost declanșatorul acțiunilor de protest. Astfel a început «Revolta Maidan», condusă în mare parte de două grupuri naționalist-extremiste: Svoboda și Sectorul de Dreapta. Protestele au durat aproape trei luni și au crescut treptat în intensitate; în această revolta de amploare au fost împușcați aproximativ 100 de protestatari și 13 polițiști.

Pe măsură ce revolta se apropia de apogeu, cel puțin un evreu american s-a manifestat cu vădit interes: Victoria Nuland. În calitate de secretar de stat adjunct al lui Obama (mai întâi sub Hillary Clinton, apoi sub John Kerry, pe jumătate evreu), Nuland a supravegheat direct evenimentele din Europa de Est, având și un interes personal, tatăl său,  Sherwin Nuland (născut Shepsel Nudelman),  fiind evreu ucrainean. Așadar, era nerăbdătoare să-l alunge de la putere pe pro-rusul Ianukovici și să-l înlocuiască cu un individ prietenos cu Occidentul și prieten cu  evreii Și-l avea deja: Arseniy Yatsenyuk. La 27 ianuarie 2014, în timp ce revoltele și-au atins apogeul, Nuland l-a chemat pe ambasadorul american în Ucraina, Jeff Pyatt, pentru a discuta de urgență problema. Nuland nu s-a jucat cu cuvintele, întrucât «Yats» era omul ei. Știm acest lucru pentru că se pare că apelul a fost interceptat, dialogul  fiind postat ulterior pe Youtube. Iată un scurt fragment:

Nuland: Cred că Yats este tipul care are experiență economică, experiență de guvernare. El este… ceea ce are nevoie, este de Klitsch și Tyahnybok în exterior. Trebuie să vorbească cu ei de patru ori pe săptămână, știi. Cred că Klitsch va intra… el va fi la acel nivel lucrând pentru Yatseniuk, pur și simplu nu va funcționa.

Pyatt: Da, nu, cred că este corect. O.K. Bun. Vrei să stabilim un apel cu el ca următorul pas? […]

Nuland: Bine, bine. Sunt fericită. De ce nu te adresezi lui? Vezi dacă vrea să vorbească înainte sau după.

Pyatt: OK, o să fac. Mulțumiri.

Era clar pentru amândoi, însă, că liderii UE aveau alte idei. UE era preocupată să fie parte neutră și să evite intervenția directă în afacerile ucrainene pentru a nu antagoniza în mod nejustificat Rusia. Dar în obiceiul evreiesc, Victoriei Nuland nu i-a păsat de nimic. Puțin mai târziu, în același apel telefonic, ea a rostit fraza de acum faimoasă:  «La naiba cu UE». 

Însă a existat și un detaliu pe care aproape toate mass-media occidentale l-au evitat: «Yats», de asemenea, era evreu. Într-o povestioară  prețioasă din 2014,  publicată  în  The Guardian, citim că «Iateniuk a ocupat mai multe funcții de nivel înalt, inclusiv șef al băncii centrale a țării, Banca Națională a Ucrainei… El și-a minimalizat originile evreiești-ucrainene, posibil din cauza antisemitismului manifestat în rândul partidului său din Ucraina occidentală». Din păcate,  astfel de amănunte  nu sunt niciodată relevante pentru mass-media occidentale.

Pe măsură ce Revolta de la Maidan s-a transformat în  Revoluția Maidan, în februarie 2014, Ianukovici a fost forțat să-și părăsească biroul, fugind în Rusia. Forțele pro-occidentale au reușit apoi să-l numească pe «Yats» ca prim-ministru,  el lucrând împreună cu președintele Oleksandr Turchynov. Această conducere provizorie a fost oficializată la alegerile anticipate din mai 2014, în care candidatul pro-occidental Peter Poroșenko a câștigat. (Pe locul doi a fost nimeni alta decât Iulia Timoșenko – aceeași evreică care a pierdut în fața lui Ianukovici în 2010.)”[5]  (Dumnezeule, antisemitismul nu se dă bătut neam, geaba holocausturile și pogromurile din trecutul nu prea îndepărtat și destui se căznesc să explice în această cheie tot ce mișcă  în jur. E ca și cum ai afirma că românii sunt asasini, la grămadă, dacă unul dintre ei comite o crimă în străinătate, de pildă…) În contextul creat, în 2018 Vladimir Zelensky a ajuns șeful „celei mai corupte națiuni[6] din Europa.”[7] Un biet cabotin, care în 2015, de pildă, într-o scenă scabroasă de comedie, cânta, împreună cu prietenii săi, la  pian cu penisurile. „În orice caz, este clar că Zelensky îi datorează mult mentorului și finanțatorului său, Kolomoysky, ultimul recunoscând aceasta inclusiv la sfârșitul anului 2019, într-un interviu acordat revistei  New York Times. «Dacă îmi pun ochelari și mă uit înapoi la mine», a spus el, «mă văd ca un monstru, ca un păpușar, ca maestru al lui Zelensky, cineva care urzește planuri apocaliptice. Pot începe să fac acest lucru realitate» (13 noiembrie).”[8] Și iată că planul lui  apocaliptic e realitate, piei drace! De ce era nevoie  de un actor? Simplu, cine  comunică mai convingător ca un aftor în momentele critice, îndeosebi de răzbel? V-ați dumirit cum vine problema?

Să nu uităm cumva și numirea în luna octombrie a anului 2019 a românului Mircea Geoană în funcția de adjunct al secretarului general al NATO, organizație devenită, în opinia susținătorilor fățiși ai polului de putere China-Rusia, „o armată supranațională care nu raportează nimănui nimic și care va fi opresorul nostru oficial în Lumea  cea Nouă și Admirabilă”[9] și căreia „bancherii îi transferă deja steagul.”[10] Mutarea cu totul și cu totul imprevizibilă urmărea, de fapt, asigurarea unei curele de transmisie sigure între Washington și București,  în prefigurarea constituirii „grupului tactic pentru regiunea Mării Negre”, devoalat deunăzi de șeful direct al „Prostănacului”. De aceea nu m-ar surprinde deloc proțăpirea docilului Klaus Iohannis ca succesor al stoltenbergului. Ce altă dovadă de recunoștință mai grăitoare doriți  pentru loialitatea  nevertebrată  manifestată în raporturile cu „Marele Licurici” pe linia deschisă și  consolidată de Traian Băsescu?! Târgul nu-l costă pe partenerul nostru strategic decât o biată sinecură, în schimb, România își pecetluiește  soarta pe viitoarele decenii….

Mai apoi,  în anul 2020, s-a finalizat „Brexit”-ul, mișcare surprinzătoare, încurajată și sprijinită decisiv de administrația de la Casa Albă, în ciuda opoziției comunității europene. Nimeni nu bănuia  la vremea aia că mutarea aceasta pregătea altceva, nicidecum independența „Albionului”  față de molohul cu sediul în capitala Belgiei. Abia acum îmi dau seama că americanii aveau trebuință de  complicitatea partenerului său secular  în declanșarea și susținerea oricărei operațiuni pe glob, îndeosebi militare. Exact ceea ce se petrece azi, când Ucraina este ajutată ostentativ, cu armament și soldați, de perfida Anglie. Altminteri, statutul de membru UE ar fi oprit-o să acționeze în cârdășie  cu Washingtonul și ar fi atras în conflictul cu pravoslavnicii întreaga structură birjărită de alde Ursula von der Leyen.

Oare să fi contat și ieșirea  din scenă a cancelarului german, Angela Merkel, criticată  adesea pentru pozițiile sale filoruse ? Posibil, deoarece nemțoaica  era o voce puternică în corul apusean și probabil n-ar fi consimțit să cânte fals.  Supoziții, strădanii de a pune cap la cap piesele aparent disparate  ale unui joc de puzzle ce mă sperie tot mai tare….

În sinergia faptelor, parcă și numirea generalului de armată Nicolae-Ionel  Ciucă în fruntea guvernului de la București, în anul 2021, a anticipat  „operațiunea militară specială” premeditată de barbarul Vladimir Vladimirovici Putin. Or, cine altcineva se potrivea mai bine în funcția de premier în scutlâcul american de la gurile Dunării dacă nu  o cătană fidelă  senilului Old Shatterhand, condamnat la locul de muncă  din Biroul Oval, pângărit cândva de sturlubatica Monica Lewinsky?

Și din 24  februarie 2022, ziua  tragică a mapamondului globalizat, ne-a ajuns iarăși „blestemul  unanimității”, de care avuseserăm parte și în planetara manipulare anti-COVID. Zadarnic ne povățuiește postum  militantul pacifist și antimilitaristul  Bertrand Russell că o prostie, chiar și susținută  de cincizeci de milioane de inși, tot prostie rămâne ! De ce m-ar mira,  fiindcă „în toate sistemele mass-media, presa este agentul celor ce posedă puterea politică și economică.(…) Conținutul mijloacelor de informare în masa reflectă întotdeauna politica celor care finanțează presa”[11] ? Mijloacele de dezinformare dâmbovițene ne manipulează la unison, unii bănuind că toate ar fi finanțate cu… dolari americani. În pofida faptului că și „în Moscova, banii se numără numai cu sutele de mii și cu milioanele… În Moscova este totul (…) – totul !”[12] Nu mă îndoiesc că scriitorul ucrainean se înșală, dar rublele mujicilor sunt supuse confiscării deocamdată, ca și bunurile lor scoase peste granițe.

P.S.  În luna august, anul curent, publicam textul Eterna și frisonanta  Rusie, în cuprinsul căruia citam vârtos din articolul lui Sam Parker – Rusie/ Putin și Occidentul,  apărut în Behind the News Network. Între altele, englezul afirmă că „țara Ucraina în sine este o anomalie istorică.” Un analfabet funcțional,  unul dintre cei mulți care poluează media virtuală de la noi, mi-a atribuit mie zicerea de mai sus. Și,  cum orice  minciună se propagă cu iuțeală, știrea a fost preluată și de frații săi haștagiști. Deh, „cine nu sare, ia condamnare”, imnul cretinilor  de mai adineauri…. Ei bine, întâmplarea este dovada irefutabilă a analfabetismului funcțional instaurat obscen în societatea românească. Căci, a citi fără  a pricepe  o iotă din frazele rânduite pe o hârtie, tocmai asta înseamnă.  Quod erat demonstrandum!


[1] Declarația adoptată de Parlamentul României  cu unanimitate de voturi (Monitorul Oficial  nr. 243, Partea I, 29 noiembrie 1991)

[2] Citat de Olavo de Carvalho, în Statele Unite și Noua Ordine Mondială. O dezbatere între Olavo de Carvalho și Aleksandr Dughin

[3] Olavo de Carvalho, în Statele Unite și Noua Ordine Mondială. O dezbatere între Olavo de Carvalho și Aleksandr Dughin

[4] Nora Noapte, GRECO la Caracal, publicat pe 2 august 2019 în QMagazine

[5] Thomas Dalton, Mâna evreiască în al Treilea Război Mondial pe Invictus Web Media

[6] Mai dihai ca muscalii? Haida-de, am serioase rezerve…

[7] The Guardian, 2015

[8] Thomas Dalton, Mâna evreiască în al Treilea Război Mondial pe Invictus Web Media

[9] Larry Romanoff, Ce rol va juca țara ta în cel de-al Treilea Război Mondial !?, pe www.ioncoja.ro

[10] Ibidem

[11] J.H. Altshull, citat de Emil Iordache în prefața la cartea lui Mihail Bulgakov, Scene moscovite

[12] Mihail Bulgakov, Jurnal, Scrisori 1914-1940