Ah, ticăloasele astea de zile, cum trec ele unele după altele, cu iuțeală  deznădăjduitoare ! De aceea, le-aș prinde  strașnic de uger, ca ciobanii de pretutindeni, le-aș băga strâns între picioare și le-aș mulge ca pe niște oi. Apoi  le-aș da drumul să se ducă încotro or vedea cu ochii. Aș face din  laptele lor… Ehe, dar ce n-aș face ! La ce bun însă,  viața e perisabilă, nimic nu ne e lăsat fără termen de garanție.

Sau, asemenea crescătorilor de vite din Vestul sălbatic, le-aș însemna pe crupă cu  inițialele numelui pe care încă îl port. Fierul încins  le va încrusta pe piele un semn al efemerității mele. Să se  știe că infidelele mi-au aparținut  și mie o clipă. Una, nu mai mult… Dar cine să le apuce întâi  și întâi pe zvăpăiatele  cornute, când suntem peste șapte miliarde de văcari zilieri în  staulul planetar…

*

Amintirea e precum cancerul. Te pomenești cu ea într-un colțișor al memoriei și pe-aici  ți-e drumul. Un punct mai întâi, apărut în carnea ta, care se tot dezvoltă și-ți umple organismul de noi și noi tumori, ca o plasă în care te vei pierde în cele din urmă. Metastaza te va birui și vei sfârși cu memoria roasă de propriile-ți amintiri, ce mai paradox !

*

„În  frica de a înțelege, în pudoarea de a înțelege”[1] se află tot secretul viețuirii noastre. De aici și fericirea și nefericirea omului de a-și pricepe precaritatea și fragilitatea. Finitudinea, ca osândă supremă și invincibilă.

*

Demult, în tinerețe, ispitit de mirajul înălțimilor, am cerut unui vultur să-mi împrumute aripile sale. Așa înaripat am hoinărit îndestul, cât  să-mi potolesc pofta trecătoare. Mi-a plăcut o vreme, de ce să mint, numai că solitudinea zborului începuse să mă dezumanizeze, unde mai pui că, din vecinătatea norilor, abia îmi mai zăream semenii, niște gângănii  mișunând alandala pe pământul ce se micșora amenințător. Le-am simțit, deodată, lipsa și m-am întors  printre ei, fără aripi, desigur. Ceva tot am învățat  din experiența cu pricina – e mai bine să rămâi om  decât să  imiți vulturii pe „aceste mereu mișcătoare poteci.”[2]

*

„La  bătrânețe,  viața e mai puternică decât somnul – e vigilentă și nu-i scapă nicio clipă”[3], citesc undeva. Vorbele  sunt de-o tristețe  traumatizantă, căci bătrânețea și somnul sunt solii morții. Chiar, la ce-ți mai folosește, la senectute, să stai cu ochii pe fugarnicele clipe și să le monitorizezi ca un agent de circulație ? Blazarea rămâne blazare indiferent dacă e sau nu vigilentă…

Pe coama anilor, îți repeți resemnat, cu un soi de obidă, atât: „Nu  mai am vreme să mă trăiesc pe mine.”[4] La naiba cu clipele ce-ți  scapă ireversibil !

*

Cică „toate filosofiile lumii, toate durerile, pot dispărea dintr-o singură  sărutare”[5]… Ce  bine  ar fi să fie astfel… Însă nu e așa, sărutul nu te lecuiește de toate beteșugurile  și pentru totdeauna. Cel mai  adesea, sărutul devine o  cicatrice, vorba poetului…

„Dragostea mea,

ne-am întâlnit

însetoșați
și ne-am băut toată apa

și tot sângele;
ne-am întâlnit înfometați

și ne-am mușcat

așa cum mușcă focul,
lăsându-ne unul pe altul răniţi.”[6]

*

O haită de sălbăticiuni cu colți  uriași și cu fălci înfricoșătoare s-a năpustit asupra casei în care am copilărit. Mai întâi, jivinele au mușcat din curtea de alături, părăsită iremediabil. N-a curs o picătură  de sânge, nu s-a auzit niciun scâncet, ca atunci când rupi fâșii dintr-un cadavru. Dihăniile s-au apropiat pe  furiș de bătătura bunicilor, înfingându-și  dinții ascuțiți  și lungi în amintirile despre mine. M-a durut  cum nu vă închipuiți și am țipat sfâșietor. Fiarele necrofage au fugit speriate și s-au  pitit în bălăriile de peste gard cât să se vindece de sperietură. Așteaptă un moment prielnic și vor  ataca iarăși, nu-i nicio îndoială.  Un timp le voi ține piept,  dar nu prea mult…

*

Cain îi zice lui Dumnezeu, înfruntându-l cu trufie: „Eu mi-aș fi dat viața pentru el, dacă nu mi-ai  fi distrus-o  tu pe a mea.”[7] Și câți  l-ar lua aidoma peste picior pe Cel de Sus… Numai că eu sunt curios să aflu ce i-a spus Abel divinității.

*

Până azi n-am crezut  că „niciodată nu e opusul lui târziu,  opusul lui târziu e prea târziu”[8]… Și când e prea târziu, te năpădește melancolia… Fiindcă niciodată n-am crezut că într-o zi va fi  prea târziu.

––––––––––––––

[1] Curzio Malaparte, Pielea

[2] Nicolae Labiș, Noi, nu !

[3] Andrei Platonov, Cevengur

[4] Alice Voinescu, Jurnal

[5] Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil

[6] Pablo Neruda, Absența

[7] José Saramago, Cain

[8] Ibidem