Demult, în vremea  lui Dimitrie Cantemir1, în Moldova, dar „și la hotarul dinspre Pocuți”, trăia o pasăre căreia locuitorii îi ziceau ieruncă, „iar leșii glușca, adică surdă”.  Ei bine, vietatea asta aduce  cu un cocoș  sălbatic, „însă mai mică, și proastă și surdă din fire. Dacă un vânător găsește  o sută într-un singur copac, poate să le împuște pe toate rând pe  rând, iar celelalte se uită cum se prăbușesc  una după alta”.

    Nu că noi, românii, am împrumutat firea ieruncii ? Stăm așa, cu milioanele, în pomul traco-dacic, cândva roditor și rămuros, și vânătorii, de aici și de aiurea, nici nu mai contează, ne țintesc pe rând și cădem, unul câte unul. Ceilalți,  agățați de crengi, nu aud, surzi fiind, uneori și orbi.  Vedem cum vecinul dispare, dar nu ne sinchisim, în mintea noastră e atâta liniște… Sau frică ? Adesea, spaima paralizează auzul, surzește oamenii. E plină istoria de  astfel de întâmplări. În Evul Mediu, de pildă, în vremea domnitorilor iuți la mânie și repede mergători la Înalta Poartă. Ca și mai apoi, sub leși și fanarioți, ori austro-ungari, sau ruși, de-am acceptat să ne conducă dinastia scăpătată a unor germani. Comunizarea, în egală măsură și decomunizarea, au însemnat iarăși negoțul cu valorile naționale. Cete de braconieri hămesiți s-au năpustit asupra ciudatelor aripate și le-au măcelărit cu gloanțe, ba politice, ba judiciare, ba economico-financiare…

     În zbor, lucrurile se petrec aidoma. Stolul se înalță, plutește pe cer, și, deodată, se împuținează, atins de plumbul încins. Păsările rămase își văd netulburate de rotocoalele prin văzduh, le ajută firea lor proastă, vorba cronicarului. Nici nu le trece prin minte că o țeavă de pușcă le-a luat în cătare…

    Dumnezeule, cum mai semănăm cu găinușa de alun… Surzi și ignoranți. Mă și mir că existăm încă în jurul Carpaților, ca popor… Chiar suntem un  mister.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1Descrierea Moldovei