Prin 1836, scriitorul scoțian James Bailie Fraser vizita țara noastră, prilej să constate că „este însă de mirare cum toate cele rămân neisprăvite aici. Banii sau energia par întotdeauna a se sfârși înainte  de opera începută, iar nimic nu este întreținut.” De unde și neisprăvirea românească, blestemul peren al locului…

                                                            *

În iunie 1940, R.G. Waldeck (corespondentul revistei Newsweek la București) scria că poporul român „are o forță extraordinară, localnicii reușind după scurt timp să transmită străinilor care le calcă țara comportamentul și obiceiurile lor. Generalul Mackensen a ocupat Bucureștiul în decembrie 1916. După câteva luni  a constatat că venise cu o armată de eroi și că pleacă acasă cu o armată de lași și de obsedați sexual.”[1] Ulterior, în toamna anului 1940, ambasadorul Germaniei, Carl August Clodius, auzind ce fac soldații și ofițerii nemți în weekend, aflați în misiune, le-a ordonat  ca în  zilele libere să se îmbrace civil, pentru a nu dezonora  uniforma.

Un ciudat  mimetism social exercită spațiul acesta fascinant în care s-au încrucișat seminții din toate zările, imposibil de definit și de cuprins în teoriile etnogenetice clasice.

                                                            *

Înaintea englezului, William Smith Culbertson (ministrul plenipotențiar al SUA la noi) mărturisea că „aristocrația din România antebelică era la fel de puțin patrioată și responsabilă din punct de vedere social ca mai toți oamenii la vremea aceea, peste tot în lume. Și-au arendat pământul  unui fermier evreu și au șters-o la Paris, să-și cheltuiască venitul pe vin, femei și distracție. Țăranii plăteau. De la expropriere, totul s-a schimbat. Aristocrația este sărăcită și începe, în sfârșit, să își  ia în serios responsabilitățile  din ce în ce mai nesemnificative. Îmi amintesc motto-ul lui Franklin: «Cel care se îmbogățește datorită plugului, trebuie el însuși să mâne sau să conducă».”[2]  Mai mult, „în timp ce Maniu și alți câțiva au fost avocați de țară, majoritatea românilor «educați» din Transilvania au fost preoți de țară. Profesorul Bărbat spunea că toată generația aceasta a românilor transilvăneni are o «gândire de  sclavi» și nu poate produce oameni de stat; o altă generație trebuie  dezvoltată. (…) Toate elementele contribuind, în Transilvania, la crearea a ceea ce  numim «civilizație» provin din alte surse decât românești. Românii  au fost «sclavi». Mentalitatea lor a  fost  modelată de secole de oprimare.  Conducătorii  lor,  cel mai  adesea,  au o perspectivă de preot sau de jurist de țară.”[3] Octavian Goga, ilustru fiu al Ardealului, nuanțează lămuritor chestiunea în discuție, remarcând existența unui „reflex postum al ardelenismului copleșit de respect în fața «împăratului».”[4] Poetul se pripește  însă atunci când îl definește  pe ardelean ca fiind „parvenit, pretențios  și gol,   obraznic și umil”[5], deși nu toate adjectivele  sunt nepotrivite tipului astfel descris. În acest context, nu pot să nu remarc „gândirea de  sclav” a transilvăneanului Klaus Iohannis, semn că yankeul nu s-a înșelat asupra  locuitorilor din centrul țării  și nu numai.

                                                            *

Succesorul americanului în aceeași funcție, Alvin Mansfield Owsley, mai prozaic, observase că „toate zvonurile și planurile politicii românești au loc și încep în bodegi sau cafenele etc în București…”[6] Păi, crâșma e buricul lumii valahe, acolo se rostuiesc toate trebile și destinele  individuale și colective.

                                                            *

Recent, Aurora Liiceanu ne-a spus un banc despre noi, care face inutile toate tratatele scrise până  acum în problema ființei românești. Așadar,  un american, un sârb și un român „sunt prinși și amenințați cu moartea. Pentru a scăpa, au doar trei opțiuni: să plătească o despăgubire de o mie de dolari, să se înconvoaie sub durerea și umilința a o sută de bice sau să mănânce o oală cu rahat, scuzați expresia… Americanu’ plătește scurt, sârbu’ se opintește încrâncenat sub loviturile de bici, apoi vine rândul românului, care se repede la oală. Dă gata jumătate din conținutul ei și se oprește. «E prea mult, nu mai pot!» se vaită el. Imediat, dă asigurări că mai bine primește cele o sută de bice. Zis și făcut. La jumătatea pedepsei, românu’ se clatină nesigur: «Nu mai pot, opriți-vă!». Și plătește, în cele din urmă, o mie de dolari. A luat, așadar, și rahatul, și bătaia. Și a dat și banii.”[7]

Citiți-l și dați-l mai departe, vă rog !

                                                            *

Din  ce în ce mai des mă întreb cine  suntem cu adevărat și, uneori,  mă deprimă  răspunsul, iar alteori mă reconfortează… În definitiv, suntem la fel de buni sau de răi ca toate celelalte popoare. De aceea, m-a încântat discursul Majestății Sale Margareta a Românei ținut la Haga, la 9 octombrie   2019, ocazie cu care a subliniat că „în Estul Europei avem perspective diferite asupra vieții sociale și a obiceiurilor. Suntem mai religioși, mai patrioți și mai suspicioși în privința nivelului ridicat de imigrare. S-ar putea ca unora din Occident să nu le placă aceasta. Dar a respinge sentimentele noastre ca doar «rasism și xenofobie» sau a împărți totul între «progresist» – prin care ne referim la occidentali – și «reacționar» este în mod clar contraproductiv. De asemenea, este greșit să argumentăm că valorile noastre nu sunt valori europene; s-ar putea să nu fie la modă în unele părți ale Europei, dar sunt valori care aparțin continentului. Când criza de imigrație din 2015 a lovit continentul nostru, România a fost una dintre țările care a acceptat ca sarcina de primire a acestor imigranți să fie împărțită.(…)  Dar punctul-cheie pentru toate activitățile noastre este încetarea atitudinii de superioritate față de noile state membre și evitarea amenințării acestora prin clauze de condiționalitate extinse artificial. Diverse propuneri de utilizare a condiționalității politice în acordarea fondurilor din bugetul următor de șapte ani al Uniunii, în schimbul anumitor concesii politice, sunt nu numai ilegale în cadrul tratatelor UE existente, ci sunt, de asemenea, o garanție că vor diviza mai degrabă decât să unească Europa.

Încă din 2011, Comisia Europeană a apreciat că România a îndeplinit toate condițiile tehnice necesare pentru aderarea la Schengen. Cu toate acestea, una după alta, au fost adăugate condiții. Acum ni se spune în privat – de către oficiali dintr-o serie de țări, inclusiv, sunt tristă să spun, propria voastră țară – că există în țările occidentale considerente politice interne care îngreunează includerea României în Schengen. Pot înțelege acest argument. Dar sper că și voi puteți înțelege că presiuni interne similare revin oamenilor noștri politici din partea conaționalilor mei, care nu pot accepta că trebuie să fie într-o poziție inferioară celorlalți cetățeni europeni.

Totuși, cred că toți merităm să ne felicităm pentru ceea ce am obținut în ultimele două decenii și cât de mult s-a schimbat continentul în bine, de când tatăl meu a fost aici în anul 2002. Românii sunt astăzi de aproape trei ori mai bogați decât erau când s-au eliberat de comunism. Există un consens național în țara mea că nu există niciun alt loc în care România să poată fi, decât în mijlocul NATO și UE. De fapt – așa cum am amintit adesea fraților noștri europeni – adevărații idealiști întru Europa se află în partea de est a continentului; adevărații cinici sunt adesea în Occident.”

Mulțumesc, Majestate!

–––––––––––––-

[1] Athénée Palace

[2] Pagini de jurnal; doi diplomați americani în Bucureștiul interbelic

[3] Ibidem

[4] Octavian Goga, Fărămituri dintr-o prăbușire

[5] Ibidem

[6] Pagini de jurnal; doi diplomați americani în Bucureștiul interbelic

[7] Interviul acordat lui Florian Saiu pentru Evenimentul zilei