Plouă ofticos, fără răgaz, cerul s-a posomorât strașnic și nimic nu anunță că s-ar îmbuna curând. Toamna își arată chipul bicisnic. Stau zgribulit înlăuntru-mi și hoinăresc prin livada cu amintiri…

Sunt la Heraklion, în port, lângă zidul venețian. E vară. Înaltă și desfătătoare. Părelnic veșnică. Amurgul se ivește agale, senzual și provocator. Mă strecor anevoie prin forfota multiculturală a străzii. Ajung pe dig, ispitit de chemarea mării, sirena al cărei glas mă înrobește dintotdeauna. Pescărușii gureși dau târcoale stabilopozilor înverziți și scâncesc ca niște plozi abandonați. Doi porumbei uguie drăgăstos  și se ciugiulesc tandru. Sub o masă, la taverna din apropiere, un motan  supraponderal toarce lenevos, în atmosfera sibarită a Orientului. Scrutez orizontul lichid și albastru, cu creste albicioase. Mireasma sărată îmi gâdilă  frivol nările. Un infinit cu gust de hering și de sardină mi se supune docil la picioare, nevricos și tremurând. Soarele coboară lasciv în cearșaful mototolit de apa înspumată. Dâre roșietice se preling pe cer, un foc orbitor a aprins zarea. De aici, din locul acesta, a plecat în lume, cândva, Nikos Kazantzakis: „Nu voi uita niciodată seara îmbarcării mele: blândețea,  dulceața, milostivirea ei !  Cădea o burniță ușoară,  blândă, și dacă ți-ai fi ridicat ochii să privești cerul, ai fi văzut chipul lui Dumnezeu scăldat în lacrimi.”[1]  Așa își amintește  clipa aceea Marele Cretan. Cercetez atent  bolta nezăgăzuită, smălțuită acum de stelele clipocitoare. Luciri intermitente și jucăușe, atât, nici pomeneală de Dumnezeu !  Lăcrimez pe furiș. Demult, într-un astfel de port, dar la Dunăre, la Turnu Măgurele, priveam  spre Bulgaria  și visam să cutreier pe unde mă îmboldea imaginația. Aveam câțiva ani și nădăjduiam să cunosc tărâmurile din poveștile copilăriei. Peretele calcaros din fața mea, misterios și ademenitor, nu mă împiedica să-mi urmez calea, închipuirea țâncilor n-are opreliști! Mai târziu, în alt port, la Cernavodă, peisajul și-a pierdut fascinația, vraja, perspectiva se îngustase dureros. Brațul  fluviului îmi astupase ochii și dincolo de malul îmbrăcat cu plopi foșnitori, azvârlit la o aruncătură de băț, nu  se mai afla nimic. Dar de unde, mă înșelasem! Lumea nu are mărginire! Cum putusem să cred contrariul ? Și-ntr-adevăr, la Constanța, mi-am dat seama definitiv că portul este primul pas către oriunde. De atunci, mi-am tot construit cheiuri și dane, mi-am întins pânzele și am așteptat vânturile prielnice ca să le umfle și să o tulesc în cele patru puncte cardinale. Uneori, m-au oprit cețurile și vânturile bezmetice, însă n-am renunțat la călătorie, m-au  dus în larg cărțile. Alteori, corsarii  talazurilor  vrăjmașe au sărit să mă prade ori  să mă lege fedeleș și să mă înece în adâncurile fără întoarcere. Destinul m-a salvat de primejdii și m-a scos mereu la țărm. Știți, cartea e un port deschis, din paginile ei ai  drum în toate colțurile universului. Culmea, ca să navighezi n-ai nevoie de nimic altceva, îți ești suficient tu însuți. Amiralul  propriului tău voiaj, la capătul căruia  vei atinge  piscul împlinirii și-ți vei da seama că oceanele de simțire tăiate-n lung și lat te vor fi inundat pe dinăuntru. Fertil și rodnic, transformându-te în OM, ce minunată și izbăvitoare îndumnezeire !

… Doamne, cum mai răpăiesc stropii de ploaie în geam! Crengile trosnesc asurzitor, soarele e doar o amintire  sângerândă. Ca și  porturile de odinioară ale devenirii mele… În depărtare, foarte departe, un far pâlpâie timid, mă atenționează că pe mare e furtună. De la o vreme, mi-a pierit curajul aventurii, arar mai ridic ancora,  mă obsedează steagul negru al piraților, îmi pare rău-prevestitor… La naiba, cui folosesc comorile strânse de mine prin te miri ce loc și aduse acasă, doar-doar oi face o lume mai bună,  mai frumoasă? Am devenit, pe nesimțite, un catarg ros de cari, uitat  în magazia de edecuri a vieții…

––––––––––

[1] Raport către El Greco